De-a lungul istoriei, oamenii au folosit diverse sisteme monetare. La început a fost schimbul în natură: tu îmi dai un kil de brânză, eu îţi dau o găină. Dezavantajele sunt clare: nu pot să-ţi dau o jumătate de găină vie pentru jumătate de kil de brânză; nu toate găinile au aceaşi calitate; găinile sunt greu de transportat, mai ales în cantităţi mari şi pe distanţe mari; şi este cam greu să strângi găini albe pentru zile negre. Următorul sistem monetar, bazat pe aur şi alte metale preţioase, a rezolvat toate problemele de mai sus în afara costului ridicat al transportului unor cantităţi mari de aur pe distanţe mari.

Mai târziu, pentru a rezolva problem costului transportului, un nou sistem monetar bazat pe bani de hârtie a fost inventat. Dar odata cu introducerea banilor de hârtie apare o nouă problemă importantă, problema falsificării banilor, fiindcă banii de hârtie sunt mult mai uşor de falsificat decât găinile sau aurul. Toate sistemele monetare de acum încolo se vor concentra pe problema falsificării. Sistemul banilor de hârtie este bazat pe existenţa unei autorităţi centrale care este singura entitate autorizată să creeze aceste hârtii. Statul participă prin pedepsirea tuturor persoanelor ce încearcă să falsifice bani. Binenţeles în acest scenariu autoritatea centrală, cu autorizaţia statului, poate crea oricâţi bani doreşte, creând astfel inflaţie şi micşorând valoarea banilor deţinuţi de ceilalţi.

Odată cu era comunicării electronice a apărut posibilitatea transferului de bani la distanţă. Pentru a preveni falsificarea în acest sistem, toate tranzacţiile se realizează prin comunicare cu autoritatea centrală. Dacă eu vreau sa cumpăr de la tine un kil de brânză contactez banca la care am cont, mă identific cu date personale, îi dau datele tale personale şi îi cer băncii să-ţi transfere în cont 20 de lei. Astfel, autoritatea centrală ştie cât, când şi cui dau eu bani şi de asemenea, cu permisiunea statului, poate să creeze bani adăugându-i într-un cont sau altul. În acest sistem, dacă eu am 100 de lei, asta nu înseamnă că există un obiect fizic care să reprezinte aceşti bani, ci pur şi simplu înseamnă că banca este de părere că eu am 100 de lei. Ceea ce crede banca este realitate.

Problema pe care Bitcoin a încercat să o rezolve este următoarea: Poate fi creat un sistem monetar electronic unde falsificarea banilor este (aproape) imposibilă şi, de asemenea, nu este necesară o autoritate centrală?

Cum funcţionează Bitcoin

Să zicem că eu am în cont 100 Bitcoin (BTC) şi tu ai 150 BTC, iar eu vreau să-ţi transfer ţie 20 BTC. Ca şi în comerţul electronic, asta nu înseamnă că există nişte obiecte fizice care să reprezinte aceste sume, ci doar că toţi participanţii din reţeaua Bitcoin cred că eu am 100 BTC şi tu ai 150 BTC. Pentru a transfera suma, pur şi simplu spun unor participanţi din reţea (numiţi noduri) că doresc să-ţi transfer 20 BTC. Aceşti participanţi vor comunica acest mesaj altor participanţi, şi tot aşa, până când toată lumea din reţea (inclusiv tu) va afla că ţi-am transmis 20 BTC, iar toată lumea din reţea va crede că eu am 80 BTC iar tu ai 170 BTC. Aşa că toţi participanţii din reţea vor avea întreg istoricul tuturor tranzacţiilor făcute vreodată (mărimea acestui istoric era de sub 600MB în iulie 2011).

Pentru a face aceste tranzacţii parţial anonime, cei din reţeaua Bitcoin nu ştiu cărei persoane aparţine fiecare cont, iar fiecare persoană poate avea oricâte conturi doreşte, deşi cei ce sunt implicaţi în proiectul Bitcoin spun să nu te bazezi pe această anonimitatea, şi că este posibil ca cineva (inclusiv poliţia) să afle cine eşti.

Cum arată o încercare de a falsifica bani în această reţea? Să luăm următorul exemplu: eu am în cont 20 BTC şi spun unor noduri că îi transfer lui Dan 20 BTC şi altor noduri că îi transfer lui Paul 20 BTC. În acest moment, diferite părţi ale reţelei cred că eu am cheltuit aceşti bani în două moduri diferite, iar cei din reţea o să aibă istorice diferite. Şi chiar după ce comunică între ei, cei din reţea o să-şi dea seama că aceste două tranzacţii nu pot fi ambele corecte, pentru că am cheltuit de două ori aceiaşi bani, şi deci nu pot face ambele parte din acelaşi istoric. Toate nodurile vor avea deci ambele istorice şi vor şti că acestea sunt incompatibile.

Bitcoin foloseşte două principii pentru a preveni dubla-cheltuire: „prima tranzacţie este tranzacţia reală“ şi „istoricul cel mai lung este istoricul adevărat“. Când următoarea tranzacţie din reţea va fi realizată, unele noduri o vor primi înaintea altora, iar acea tranzacţie făcuta de mine (fie către Dan, fie către Paul) care a ajuns prima la nodurile ce primesc primele a doua tranzacţie va face parte din cel mai lung istoric, şi deci va fi cea reală. După câteva tranzacţii, marea majoritate a reţelei va fi de acord cu care este cel mai lung istoric, şi banii vor ajunge ori la Dan, ori la Paul, dar nu la amândoi.

Acest sistem funcţionează atâta timp cât majoritatea nodurilor din reţea sunt noduri cinstite şi refuză cheltuirea dublă. Înseamnă acest lucru că dacă cineva crează mai multe noduri necinstite decât există deja în reţea, această persoană poate cheltui aceiaşi bani de mai multe ori? Nu. Bitcoin foloseşte un sistem criptografic care cere ca o problemă de matematică foarte grea să fie rezolvată pentru fiecare grup de tranzacţii realizate. Numai o persoană care deţine atât majoritatea nodurilor din reţea, cât şi majoritatea puterii de calcul din reţea poate submina sistemul.

Cum sunt introduşi în circulaţie banii în acest sistem? Am menţionat mai devreme că este necesară rezolvarea unei probleme grele de matematică pentru fiecare grup de tranzacţii. În fiecare astfel de grup există o tranzacţie adiţională care creează bani din nimic şi îi dă celui ce rezolvă această problemă ca răsplată pentru energia electrică consumată şi timpul de procesor folosit. De acea, rezolvarea acestor probleme mai este numită şi „minerit“. Cu trecerea timpului, răsplata devine din ce în ce mai mică, astfel încât va exista o cantitate maximă de bani aflaţi în circulaţie. Toate nodurile din reţea acceptă astfel de tranzacţii ce crează bani din nimic ca fiind tranzacţii valide, şi pentru că toate nodurile ştiu câţi bani există în circulaţie în total (fiindcă au istoricul tuturor tranzacţiilor), ele pot să calculeze cât ar trebui să fie răsplata pentru acea problemă şi marchează ca validă numai o răsplată de o anumită sumă de bani. Iar fiindcă puterea de calcul din reţea devine din ce în ce mai mare pe măsure ce noi calculatoare intră în reţea, problema ce trebuie rezolvată devine din ce în ce mai grea (astfel încât rezolvarea problemei de către întreaga reţea durează în medie 10 minute). Iar dacă un nod vede că problema rezolvată nu este suficient de grea, acesta refuză procesarea grupului respectiv de tranzacţii.

Sistemul are şi vulnerabilităţi: în primul rând banii pot fi furaţi, dar această problemă apare în orice sistem. De asemenea, viruşi pot fi folosiţi pentru a „fura“ putere de calcul (constând în energie şi timp de procesor) care folosesc calculatorul infectat pentru a rezolva acea problemă grea şi a câştiga răsplata pentru rezolvarea ei. Viruşii pot fi folosiţi şi pentru a transforma nodurile între noduri necinstite care să permită cheltuirea dublă. În fine, o instituţie care are un supercomputer poate să o conecteze la reţea şi deci să-şi folosească majoritatea puterii de calcul pe care o deţine pentru a submina întregul sistem.

Bitcoin şi drumul către democraţia participatorie

Am descris mai sus cum fiecare nod urmează anumite reguli: nodurile refuză tranzacţii unde aceaşi bani au fost cheltuiţi de mai multe ori; iar atunci când banii sunt creaţi din nimic pentru a răsplăti rezolvarea problemelor, nodurile acceptă tranzacţia numai pentru o problemă de o anumită dificultate, şi numai pentru o anumită răsplată. Cine decide toate aceste reguli şi cantităţi?

Ideile Bitcoin au fost create în 2009 într-o lucrare publicată sub pseudonimul Satoshi Nakamoto. Un pic mai târziu, primul client de Bitcoin (un client este un program ce rulează instrucţiunile necesare pentru a face parte din acea reţea) a fost creat de către un grup de programatori care s-au bazat pe lucrarea lui Nakamoto. Astăzi există mai mulţi clienţi de Bitcoin, inclusiv un client creat de Google.

Toate regulile de funcţionare sunt programate în aceşti clienţi. Dar oricine poate să modifice codul astfel încât clientul propriu de Bitcoin să urmeze alte reguli. Folosind regulile actuale, nodurile vor accepta crearea a maximum 21 milioane BTC, dar clientul propriu poate fi modificat astfel încât să accepte maximum 15 milioane sau 30 de milioane. Iar dacă un grup suficient de oameni sunt de acord cu aceaşi modificarea, atunci aceasta practic devine noua „lege“ din reţea, conducând astfel la o decizie de politică economică luată prin votul majorităţii populaţiei în loc de decizia unor birocraţi guvernamentali, iar o astfel de decizie ar putea crea mai multă sau mai puţină inflaţie.

De exemplu, o opinie foarte răspândită este că ţările PIGS (Portugalia, Irlanda, Spania şi Grecia) au fost afectate de criză mai mult decât de obicei fiindcă nu au puterea să-şi devalorizeze moneda proprie şi deci să micşoreze salariile şi să producă mai ieftin pentru export pentru că folosesc Euro şi numai Banca Centrală Europeană poate să devalorizeze această monedă. Dacă se vor inventa vreodată împrumuturile în Bitcoin, atunci de asemenea cei cu datorii mari vor prefera crearea inflaţiei, ceea ce se întâmplă în prezent la nivel de politică macroeconomică cu ţările lovite de criză care îşi pot regla costul monedei proprii – de exemplu, Marea Britanie a produs o inflaţie puternică imediat după criza din 2008.

Un alt exemplu – în SUA, în urma crizei, mulţi oameni au sărăcit, deşi mulţi bancheri de investiţii continuă să primească bonusuri de peste un miliard de dolari. O metodă de a combate acest lucru ar fi impozitarea foarte mare a banilor proveniţi din bonusuri pentru bancheri, dar acest lucru este imposibil pentru că politicienii refuză să facă acest lucru, iar oamenii de rând nu au nicio putere în acest sens, pentru că în sistemul monetar curent urma banilor nu este ştiută. În reţeaua Bitcoin, acest lucru poate fi implementat astfel: dacă majoritatea nodurile sunt de acord, o taxă adiţională poate fi cerută la tranzacţiile cu cei foarte bogaţi, calculând cât de bogată este o persoană folosing metode statistice aplicate pe întregul istoric al tranzacţiilor. Iar dacă o minoritate a nodurilor acceptă bani unde această taxă nu este plătită, atunci toate tranzacţiile de la aceste noduri pot fi respinse până când taxa este plătită. Binenţeles există pericolul ca metodele statistice să-i considere săraci pe unii bogaţi şi invers.

Practic poziţia unui stat pe axa socialism-liberalism (stânga-dreapta) ar putea să fie decisă direct de toţi cei ce folosesc bani în loc să fie decisă de politicieni şi birocraţi. Şi binenţeles dacă politica este prea de stânga, atunci valoarea banilor deţinuţi de toate persoanele ar scădea atât de mult fiindcă nimeni nu ar mai avea încredere în sistem încât şi bogaţii şi săracii ar sărăci deopotrivă, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul aplicării unui socialism extrem.

Concluzie

Ce învăţături putem trage din toate acestea? Părerea mea este că, în cazul în care guvernele lumii nu pornesc o luptă împotriva Bitcoin, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să investim în educaţie. Teoretic, într-o democraţie, fiecare vot este egal. Dar persoane influente din mediul de afaceri, media, lobbyişti şi politicieni au, în realitate, o putere politică sporită, iar deciziile lor sunt câteodată echivalente cu mii de voturi prin influenţa pe care aceştia o au asupra politicienilor.

Într-o democraţie participatorie bazată pe aceste tehnologii, cei ce au cunoştinţele necesare pentru a crea şi modifica aceşti clienţi au automat o putere politică de decizie mult mai mare. Pentru că Nakamoto şi primii programatori ai Bitcoin au decis că vor exista maximum 21 milioane de monede, aceasta este „legea“ acum, şi, într-un fel, aceasta este o putere politică imensă.

Dacă într-adevăr societatea noastră se îndreaptă spre un astfel de sistem politic, părerea mea este că cel mai folositor lucru pe care îl putem face este să înţelegem cum funcţionează aceste tehnologii şi chiar să devenim fluenţi în diversele concepte criptografice, limbaje de programare şi reţele pentru a putea modifica proprii clienţi. Introducerea în programa şcolară la nivel de gimnaziu sau liceal a acestor subiecte, cu predarea atât a elementelor teoretice cât şi a celor practice, va asigura faptul că generaţia de mâine va putea să îşi controleze singură destinul.