Vrei să fii PIRAT?? Completează Formularul
Partidul Pirat Romania

Clasificari

 ClasificarileOrganizatiilor..Partidelor..GrupurilorDeInterese

1. Clasificarile generale ale organizatiilor si inscrierea partidelor in acestea

Exista mai multe tipologii ale organizatiilor in general, descrise de March in Handbook of Organizations (Ghidul organizatiilor), editat in 1965 si de alte lucrari clasice la care vom face referinte mai jos (detalii in lucrarea noastra: Ion Boboc, 2003 – Comportament organizational si managerial. Fundamente psihosociologice si politologice, vol. I, p. 37-77).

O prima tipologie a organizatiilor ar putea fi cea a lui Etzioni, citata adesea in manualele de management si vizeaza puterea si resursele interne: coercitive (bazate pe autoritate si putere din partea celor de la varf fata de cei de la baza), utilitariste (bazate pe profit), normative (de ajutorare) si structurile mixte. In aceasta tipologie partidele politice si grupurile de interese, ca organizatii specifice, s-ar situa in cadrul celui de-al treilea tip (Etzioni, Amitai, 1961 – Comparative Analisys of Complex Organizations, preluare si de catre Edgar Schein, 1965 – Organizational Psychology,):

A. Predominant coercitive (care folosesc exclusiv autoritatea):

– Campusurile concentrationare;

– Inchisorile si institutiile corectionale;

– Spitalele pentru boli mintale;

– Uniunile coercitive.

B. Predominant utilitariste (care folosesc recompensele economice):

– Organizatiile de afaceri si de industrie (cu unele exceptii);

– Patronatele;

– Organizatiile fermierilor;

– Organizatiile militare in timp de pace.

C. Predominant normative (care folosesc recompense de valoare intrinseca, de status si de membership):

– Organizatiile religioase;

– Partidele si orice organizatii ideologice cu baza politica;

– Spitalele;

– Colegiile si universitatile;

– Uniunile sociale;

– Asociatiile voluntare si de beneficii reciproce;

– Asociatiile profesionale.

D. Structurile mixte:

– Normativ-coercitive;

– Utilitar – coercitive;

– Utilitar – normative

A doua tipologie este cea emisa de psihosociologii Blau si Scott, dupa care organizatiile ar fi de 4 feluri, in functie de beneficiari (tipul de activitate si de organizare): 1. bazate pe beneficii mutuale (sindicate, cluburi, organizatii religioase, societati profesionale si partide); 2. organizatii de afaceri (banci, companii private, de asigurari etc.); 3. organizatii de servicii pentru publicul larg (politie, pompieri, agentii etc.); 4. organizatii de tip federativ, pentru clientii proprii (commonwealth, cum sunt unele spitale, scoli, organizatii de asistenta sociala etc.); (Blau & Scott, 1962 – Formal Organizations; a se vedea si lucrarile politologilor Gwendolen M. Carter de la Smith College – Marea Britanie, cu privire la structuri de acest gen ale unor partide britanice si influenta acestora in mai multe zone ale lumii, apoi Charles A. Micaud de la Universitatea din Virginia – S.U.A., cu privire la structura federativa a Partidului Socialist Francez: Carter, 1956 – The Commonwealth Overseas: Variations on a British Theme; Micaud, 1976 – French Political Parties: Ideological Myth and Social Realities).

A treia tipologie apartine Lauriei J. Mullins, are tendinta de a nu discrimina intre ele si are in vedere numai criteriul autoritatii: in toate putand fi incadrate si organizatii politice 1. organizatii traditionale (autoritate bazata pe traditii, fiind legitimata prin reguli, caz in care putem intalni multe astfel de organizatii politice, numite adesea si istorice); 2. organizatii carismatice (si aici pot fi incadrate unele organizatii politice, mai ales acelea bazate pe lideri acceptati, prin rezultate, prestigiu, carisma – a se vedea studiul Partidului Verzilor, efectuat in Franta de Pierre Bréchon, 2001, p. 130-133); 3. organizatii birocratice (caz in care autoritatea este bazata pe acceptarea unor dispozitii, proceduri, standarde, reguli si legi, acestea fiind percepute ca provenind din principii impersonale, a se vedea analizele din lucrarea lui Bréchon, pentru partidele comuniste, unde se arata ca Partidul Comunist Francez mai avea inca, in 1998, 12.000 de celule colective foarte birocratice, alcatuite din activisti comunisti grupati la locul de munca sau de rezidenta – Bréchon, 2001 – Les partis dans le systeme politique; Internet: www.pcf.fr).

A patra tipologie este cea care defineste domeniul concret de actiune si obiectivele specifice ale organizatiilor. In acest sens, exista organizatii politice (partide si grupuri de interese), economice, sociale, scolare, religioase, de aparare, organizatii guvernamentale si ONG-uri[1] (Ion Boboc, 2004b – Managementul organizatiilor non-guvernamentale) etc., la nivel national si international.

A cincea tipologie a organizatiilor vizeaza caracteristicile lor de flexibilitate sau inflexibilitate la mediul extern.

In acest sens, Philip Selznick identifica doua tipuri de organizatii, care nici in acest caz nu pot fi diferentiate: flexibile, adaptabile, extravertite, pe de o parte (de exemplu, partide politice in care scopurile organizationale sunt impregnate cu valori ale comunitatii, din afara lor) si inflexibile, inchise si introvertite, pe de alta parte (in care scopurile sunt aceleasi cu ale participantilor, asa cum este si cazul partidului politic organizat de profesionisti, ca si o intreprindere, uneori ca si o armata – Max Weber, 2001 – Le savant et le politique, Ph. Selznick, 1948 – Foundations of the Theory of Organisations, p. 231).

Analizand structura partidelor politice din Franta anilor `50, Charles Micaud concluzioneaza ca organizatiile Partidului Comunist sunt inflexibile, in care „celula este o organizatie politico-militara si poate fi comparata cu o companie sau o sectie a unei armate aflate in lupta” (Micaud, 1976 – Op. cit., p. 126), pe cand structurile organizatiilor Partidului Socialist sunt flexibile „mai democratice decat ale celorlalte partide (ale comunistilor / ale reprezentantilor Miscarii Populare Republicane), in privinta unitatii si disciplinei ierarhiei sale, caracter reflectat in alegeri libere interne si in discutiile libere, precum si in importanta acordata organizatiilor locale, prin modul de selectie a candidatilor participanti la alegeri, dar si in impunerea de sanctiuni si mai ales in posibilitatea de a interveni pentru a schimba politicile adoptate de grupurile parlamentare” (Micaud, 1976 – Op. cit., p. 133).

A sasea tipologie se refera la gradul de structurare: organizatii informale (grupuri politice cu scopuri neclare sau nespecificate, indivizi liberi sa adere la un grup sau altul dominant din organizatie, activitati, control si evaluare slab conturate; pe Internet – la adresa Group.Yahoo.com – pot fi intalnite grupuri de anarhisti, comunisti, fascisti, chiar membri ai unor organizatii de tineret anarhist-revolutionare care cauta sa racoleze membri din toata lumea) si organizatii formale (la antipodul celor informale: partide politice organizate dupa scopuri clare, grija pentru eficacitate prin apropierea intereselor dintre grupuri, echilibru, coordonarea activitatilor, evaluare continua – a se vedea si Andy Adirondack, 1999 – Managementul, pur si simplu ? Management eficient pentru organizatii neguvernamentale, p. 37, Jason Kaufman, 1999 – Three Views of Associationalism in 19th-Century America, p. 1310; Chester Barnard, 2004 – Functiile executivului, p. 79-138).

A saptea tipologie a organizatiilor este definita de criteriul comunicarii cu mediul: organizatii inchise si organizatii deschise.

In prima grupare sunt incluse organizatiile inchise, adica acelea care etanseizeaza frontierele si izoleaza membrii lor fata de membrii altor organizatii. Aici se remarca a 424f53e sa-numitele „institutii totale” (Ervin Goffman).

Institutiile totale traiesc o viata izolata, ca in cazul spitalelor psihiatrice, al inchisorilor sau in cel al comunitatilor religioase (schituri).

Jeanine Verdes – Leroux realizeaza un studiu asupra unei organizatii politice inchise si anume asupra Partidului Comunist Francez, identificand o serie de comportamente ale conducatorilor si ale militantilor de rand: disponibilitate absoluta, ritualuri de primire, interdictii privitoare la numite locuri (biserica, alte partide etc.), incurajare a autocriticii si denuntului in numele vigilentei revolutionare, controlul generalizat al gandirii si al vietii private, stigmatizarea retragerii din partid – privita ca o tradare -, un sistem privilegiat constand in elogii si in calatorii in ex-URSS (apud Claudette Laffaye, 1998 – Sociologia organizatiilor, p.110-111).

Organizatiile deschise se afla la celalalt pol al permisivitatii raporturilor cu exteriorul. Ele incurajeaza relatiile cu grupurile din afara (out-groups) si cu cele apropiate din anumite puncte de vedere, cu care pot forma chiar coalitii temporare.

A opta tipologie a organizatiilor vizeaza aspectele operationale ale structurii organizationale, in care caz vom identifica: 1. organizatii specializate si organizatii nespecializate, primele cu configuratii ale diviziunii muncii asemanatoare iar altele de o mare diversitate si care se schimba in timp; 2. organizatii puternic formalizate si ad-hocratii, primele cu un grad mare si riguros de codificare a posturilor si de control al salariatilor, celelalte cu posturi intersanjabile si slab controlabile; 3. organizatii centralizate si necentralizate. In aceasta tipologie de tip bipolar pot fi identificate diverse partide politice.

Din acest din urma punct de vedere, putem identificate grade extinse sau restranse de autoritate decizionala (Fig. 1):

Tip de organizatie dupa criteriile: participare la luarea deciziei si tip de decizie

fig. 1

 

A noua tipologie a organizatiilor vizeaza tipul de proprietate (cu proprietari privati / actionari versus publici) si de orientare (scopuri de obtinere a unui profit versus scopuri de bunastare publica, non-profitabile – de notat ca partidele politice sunt si ele considerate ca organizatii non-profitabile, Mihaela Vlasceanu va scrie ca „in sectorul non-profit sunt incluse si alte tipuri de organizatii de genul grupurilor sociale, sindicatelor, asociatiilor de veterani, camerelor de comert, partidelor politice etc” (Mihaela Vlasceanu, 1996 – Sectorul nonprofit. Contexte, organizare, conducere, p. 19, s.n.).

A zecea tipologie ar putea fi cea emisa de Laurie J. Mullins (1989 – Management and Organisational Behaviour, p. 63), vizand o divizare eclectica, dupa criterii diverse: 1. firme (in speta economice); 2. partide politice si grupuri de interese, armata si sindicate, 3. cluburi si societati (organizatii asociative); 4. autoritati locale, scoli si spitale (organizatii de servicii publice) si 5. biserici.

Partidele politice au si ele o tipologie specifica, la randul lor, dat fiind specificul pentru care exista si se dezvolta: castigarea puterii politice. Dar despre acest aspect vom face o analiza mai ampla in continuare

2. Tipuri de partide si implicatii manageriale

In tarile democratice, pluralismul partidist nu este suficient pentru actul democratic autentic. Pluralismul, ca fenomen inter-partidist, trebuie corelat cu democratizarea interna, la nivel intra-organizational. Acest din urma proces este insa dificil de realizat, din motive istorice, social-politice si psihologice.

In multe cazuri chiar legislatia legata de partide impune practici oligarhice. De exemplu, in Romania, Legea partidelor politice (Legea nr. 27 din 1996, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Nr. 87/29 aprilie 1996), „spre deosebire de asociatii si fundatii, cuprinde norme imperative cu privire la modul de organizare si conducere si conditioneaza acordarea personalitatii juridice de aceste norme” (Revista „Consilier”, Editura Straton). Aceste norme, care trebuie intrunite cumulativ, sunt urmatoarele:

– procedura de alegere a organelor executive;

– competenta organelor executive;

– competenta adunarii generale a membrilor sau a delegatilor membrilor;

– organele imputernicite sa prezinte candidaturi in alegerile locale, parlamentare si prezidentiale;

– procedura de desemnare si alegere a delegatilor la adunarile generale;

– conditiile de admitere de noi membri;

– majoritatea ceruta pentru votul diferitelor categorii de hotarari ale partidului;

– organele competente sa decida fuziunile cu alte partide politice.

Argumentul ca legislatia face o presiune de democratizare si in interiorul unui partid, pentru a preveni practicile oligarhice, este partial adevarata. „Partea cealalta a fetei” – incitatia la oligarhie – este tot atat de reala, ea fiind confirmata inclusiv istoric.

Sociologul german Robert Michels a adus, dupa cum am constatat deja, si alte argumente sociale, politice si psihologice. El a ajuns la concluzia ca orice partid politic organizat intr-o forma traditionala este susceptibil de a deveni oligarhic, din cauza apatiei maselor, nevoii acestora de a fi conduse si dorintei nepotolite de crestere continua a puterii din partea sefilor (Robert Michels, 1959 – Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchial Tendencies of Modern Democracy, p. 205).

Oligarhismul si birocratismul excesiv sunt insa fenomene istorice, greu de diminuat in viata partidelor ele neputand insa a fi eradicate, stiut fiind faptul ca intotdeauna va exista o „masina de partid”, o birocratie care va trebui sa administreze treburile interne si externe ale unei organizatii politice.

Atata vreme cat insa birocratia va fi eficienta, adica va aduce performanta in interiorul si exteriorul ei si va satisface cerintele membrilor proprii si ale marelui public, ea va tinde sa se perpetueze si chiar sa fie pretuita.

Democratie inseamna conducere de catre cetateni (gr.: demos – cetate; kratos – conducere), in mod direct, indirect sau in forme mixte. Desi imperfecta, democratia poarta in ea insasi nevoia unei relatii umane, de genul conducator – condus, iar in vremurile moderne si germenii structurilor ierarhice pe care le presupun aceste relatii.

In democratiile moderne, cetatenii sunt liberi sa aleaga dintre doua sau mai multe partide, ori coalitii de partide, care capata astfel puterea conferita prin vot de a conduce treburile comunitatilor locale, regionale si nationale.

In perioadele electorale, cand oamenii sunt chemati sa-si exercite functia de conducere a societatii, votul lor este egal si exercitat direct, in nume personal si in afara unui partid. In interiorul partidelor se pune aceeasi problema a votului democratic pentru alegerea organelor de conducere, pentru optiuni programatice in elaborarea politicilor si pentru diverse actiuni strategice ori tactice.

Totusi, dupa exercitarea drepturilor cetatenesti si / sau de partid de a-si alege conducatorii, apare relatia ierarhica: conducatorii isi exercita mandatul rezolvand cat mai bine posibil problemele celor care i-au votat.

Dar pentru a se realiza efectiv, orice partid trebuie sa se asigure ca si conducatorii lor sa fie interesati, motivati si chiar obligati sa participe la o reforma continua in interiorul lui: „perceptiile, abilitatile si actiunile liderilor sunt cruciale in intelegerea transformarii (schimbarii) unui partid, asa incat schimbarea unui partid este o problema interna, cheia democratizarii lui aflandu-se in atitudinile si comportamentul liderilor si reformistilor” (Frank L. Wilson, 1994 – The Sources of Party Change: The Social Democratic Parties of Britain, France, Germany, and Spain, p. 265).

Pentru a fi credibil, un partid trebuie sa dovedeasca, mai intai, ca are capacitati organizationale: stie sa conceapa si sa realizeze programe si politici, dispune de o buna organizare a structurilor ierarhice interne, are oameni capabili sa ia cele mai bune decizii politice, asigura coordonarea departamentelor intr-un mod eficace, realizeaza o evaluare continua a rezultatelor pentru a fi la curent cu gradul de satisfactie a populatiei in legatura cu politicile lor. Controlul final al indeplinirii misiunii sale politice apartine tot cetateanului si membrului de partid, care poate conferi partidului sau coalitiei la putere un nou mandat sau poate aduce la putere alt partid sau alta coalitie. Asa se intampla in teorie si in angajamentele politicienilor din top.

In fapt, toate capacitatile organizationale de mai sus sunt functii ale managementului unui partid[2], considerat ca organizatie politica de nivel complex, care dispune de o masinarie (birocratie) permanenta si de organisme ierarhice specifice, de multe ori cu caracter piramidal si oligarhic.

Tipurile de partide sunt numeroase si depind de perspectiva sub care este efectuata o tipologie sau alta, dupa criteriile avute in vedere.

In 1968, politologul francez Georges Burdeau folosea trei mari criterii pentru a clasifica partidele din orice tara cu sistem democratic de partide si anume (Burdeau, 1968 – Traité de science politique, p. 279):

Criteriul A: Substanta umana a partidelor: 1. partide de cadre; 2. partide de aderenti:

Criteriul B: Substanta doctrinara a partidelor: 1. partide de opinie (diverse clase – aceleasi opinii); 2. partide ideologice (oameni care abdica de la autonomie in favoarea colectivitatii);

Criteriul C: Comportamentul pre- si post-electoral (de formare a coalitiilor): 1. partide motoare; partide parazitare.

In 1971, specialistul american in stiinte politice William E Wright efectua o disjunctie in plan organizational si managerial intre diverse partide la nivel international, dar pe un continuum avand ca extreme grade diferite de eficienta in plan intern (W.E Wright, 1971 – A Comparative Study of Party Organization, p. 17)

partide slab democratice intern dar rational-eficiente (exemplul cel mai evident fiind cel al partidelor americane, cu cele doua mari partide, inalt birocratizate, ca masini de partid, cu o clientela numeroasa si care nu mai permit efectiv dezvoltarea unui al treilea concurent politic la nivel national);
partide puternic democratice intern, dar cu un grad scazut de eficienta (exemplele cele mai evidente fiind partidele europene).
In 1975 americanul Joseph A. Schlesinger impartea partidele in functie de cele doua scopuri primare si distincte ale oricarui partid: 1. sa obtina posturi politice la nivel de partid si de agentii guvernamentale; 2. sa obtina beneficii pentru dezvoltarea personala si generala, la nivel de partid de agentii guvernamentale (contracte, favoruri individuale, posturi pentru clientela politica etc.), scopuri pe care apoi le asociaza cu modelul de control organizational al lui Albert O. Hirschman (1970 – Exit, Voice and Loyality), obtinand astfel doua tipuri de partide:

partide – scopuri, ale oamenilor care cauta sa ocupe cat mai multe posturi in locurile unde se afla concentrata puterea („office seekers”), sunt specifice modelului „exit”, bazat pe exprimarea externa a satisfactiilor si insatisfactiilor, din partea suporterilor, inclusiv a candidatilor si a votantilor si care nu necesita un aparat extins, dar o structura elaborata, intens formalizata si dispersata in agentii guvernamentale numeroase. „Partidele atrag o mare varietate de oameni: oportunisti, brokeri de putere, idealisti, ideologi, cautatori de protectie si de slujbe politice (patronage seekers), diletanti si fiecare dintre acestia au propriile lor scopuri” (Joseph A. Schlesinger, 1975 – The Primary Goals of Political Parties, p. 840);
partide – mijloace, ale unor beneficiari („benefit-seekers”), sunt specifice modelului „voice”, bazat pe exprimarea interna a satisfactiilor si insatisfactiilor si care nu necesita o structura de partid elaborata, in care caz beneficiarii vor sa obtina „profituri” cat mai numeroase in urma sustinerii castigarii alegerilor actuale sau viitoare.
O tipologie complexa este cuprinsa in paradigma celor 4 clivaje propusa de politologul norvegian Stein Rokkan si reluata de Daniel L. Seiler pentru a analiza 8 familii de partide politice din Europa (apud Seiler, 1999 – Partidele politice din Europa, p. 18-23):

Clivajul Biserica / Stat: democrati crestini, pe de o parte si laici sau radicali, gen republicani radicali ori radicali socialisti, pe de alta parte;
Clivajul Centru / Periferie: unitaristi sau nationalisti versus regionalisti, autonomisti sau federalisti;
Clivajul sector primar / sector secundar si tertiar: agrarieni sau ecologisti versus industriasi;
Clivajul proprietari / muncitori: partide de dreapta (ale capitalului) versus partide de stanga (ale muncii).
Cele 8 familii de partide, in ordinea importantei lor in Europa de azi, sunt:

1. partide muncitoresti si aliatii lor: laburiste, social-democrate, socialiste, democrat-socialistii, comunistii si unii aliati de stanga protestatara sau chiar de extrema-stanga: ecologisti si anarho-sindicalisti;

2. partide patrimoniale: burgheze, conservatoare, crestin-democrate, liberale si unii aliati de stanga protestatara sau chiar de extrema-dreapta: vechi reactionari;

3. partidele clericale: democrat crestine, social crestine, populare etc.;

4. partide autonomiste: periferiste gen Fianna Fail din vestul Irlandei, anticentraliste – in regiuni precum Tara Bascilor – Spania, Flandra – Belgia, Frise – Olanda, Padania – nordul Italiei, populiste, neocentraliste;

5. partidele de centru si stato-nationaliste : de centru-dreapta gen gaullisti in Franta, de centru-stanga gen Fine Gael in Irlanda si centralismele extreme, gen neo-fascism in Alleanza nazionale din Italia ori xenofobie in partide din Austria, Tarile de Jos, Elvetia etc.;

6. partide agrariene – ecologiste: contra-productiviste;

7. partidele anticlericale: Yuppies, Partito Radicale a lui Marco Panella;

8. partide ale productivistilor: anti-ecologiste.

Mai recent, Gunther & Diamond realizeaza o tipologie a partidelor dupa criterii de marime, temporalitate in plan istoric si origine sociala (Fig. 2).

Tipologia partidelor dupa marime, temporalitate si origine sociala

Fig. 2

Sursa: Gunther & Diamond, 2003 – Species of Political Parties.A New Typology, p. 173.

O recapitulare a tipologiilor este facuta de Iovan Martian (1996 – , p. 135-141):

Tipologia lui Tocqueville: partide mari – partide mici;
Tipologia lui Karl Marx: partide ale clasei muncitoare – partide burgheze;
Tipologia lui Max Weber: partide de notabilitati – partide de organizare a maselor;
Tipologia lui Dimitrie Gusti: partide de program – partide oportuniste;
Tipologia lui G. Burdeau: partide de opinie – partide ideologice;
Tipologia lui P.S. Morghenthou: partide de patroni – partide de masa;
Tipologia lui Colerman & C.G. Rosberg: partide revolutionare (centralizate) – partide pragmatice (pluraliste);
Tipologia lui J. Charlot: partide de notabili – partide de alegatori;
Alte tipuri (binare): partide de guvernare – partide care aspira la guvernare; partide conservatoare – partide progresiste; partide legale – partide ilegale; partide nationale – partide internationale etc.
Norberto Bobbio incearca sa surprinda diferentele esentiale care separa partidele de stanga de partidele de dreapta preluand alte criterii: cele 5 criterii propuse de M. Revelli: 1. – timpul (progres-conservare); 2. – spatiul (egalitate-inegalitate); 3. – persoane (autodirectie-heterodirectie); 4.- functie (clase inferioare – clase superioare); 5. – model de cunoastere (rationalism – irationalism), dar a constatat ca rareori are loc o convergenta a acestor 5 criterii (Bobbio, 1999 – Dreapta si stanga: ratiuni si semnificatii ale unei diferentieri politice, p. 101).

Bobbio accentueaza criteriul egalitate-inegalitate, ajungand la urmatoarea clasificare a partidelor:

Ø la extrema stanga: se afla miscarile egalitare si autoritare, al carui exemplu istoric cel mai important este iacobismul, devenit o categorie abstracta, folosita ca atare in definirea celor mai variate perioade si situatii istorice;

Ø la centru-stanga: sunt miscarile si doctrinele egalitare si libertare, reunite azi sub denumirea de „socialism liberal”, incluzand toate partidele social-democrate, indiferent de practica lor politica;

Ø la centru-dreapta: se afla doctrine si miscari libertare si inegalitare, apartinand partidelor conservatoare, care se deosebesc de dreptele reactionare prin respectarea metodei democratice; ele recunosc si admit doar egalitatea in fata legii, ceea ce implica datoria judecatorului de a aplica legile impartial si libertatea egala, care caracterizeaza asa-numitul „egalitarism minim”;

Ø la extrema dreapta: stau doctrine si miscari anti-liberale si anti-egalitare, precum fascismul si nazismul (se constata ca Bobbio nu defineste comunismul ca fiind extremist, el declarandu-se, de altfel, simpatizant al stangii, drept pentru care prefera, in analizele lui, mai mult criteriul egalitarismului, mai putin libertarismul, mai favorabil stangii si le ignora pe altele).

Ceea ce este important la Bobbio si pentru analiza noastra este principiul pentru care se face o delimitare de tip stanga-dreapta a partidelor politice, principiu legat direct de managementul acestora: „Dualismul in democratie – spune Bobbio pe buna dreptate – se datoreaza unui principiu universal: cel al majoritatii, dupa care pentru luarea oricarui tip de decizie colectiva se creeaza in mod automat o majoritate si o minoritate” (Bobbio – Op. cit., 1999, p. 101). Interpretarea acestui principiu de catre Bobbio este insa gresita, in opinia noastra. Cum am constatat deja, in relatia stanga-dreapta, el accentueaza criteriul egalitate-inegalitate, care favorizeaza perceptia pozitiva a stangii fata de cea a dreptei, desi incearca sa „repare” o astfel de opinie posibila a observatorului. Dupa interpretarea lui, s-ar parea ca stanga vorbeste in numele unei decizii colective prin si pentru o majoritate reala (stanga – egalitara si mai putin libertara: pentru ca se bazeaza pe „cei multi” si le apara interesele), fata de dreapta, care ar vorbi in numele unei decizii colective prin si pentru o majoritate „minoritara” (dreapta – inegalitara, eventual mai mult libertara: pentru ca se bazeaza pe „cei putini pe care ii apara sau favorizeaza”), inclusiv prin si pentru decizii colective minoritare.

Combinand trei intrebari fundamentale ale „egalitarismului” („Intre cine ?”; „In ce anume ?”, „Pe baza carui criteriu ?”), Bobbio ajunge la un numar imens de modalitati de repartitie a avutiei, promisa de un partid de stanga sau de dreapta pentru a ajunge la putere: subiectii avuti in vedere – la repartitia resurselor – pot fi toti (egalitarismul maxim – „tuturor acelasi lucru”), multi sau putini (clasa de mijloc, saraci etc), bunurile pot fi impartite apoi sub forma de drepturi, avantaje sau facilitati, pozitii in cadrul puterii; criteriile putand fi: nevoia, meritul, capacitatea, rangul, efortul si chiar lipsa oricarui criteriu.

Credem ca orice interpretare s-ar da conceptului de egalitate (egalitarism etc.), acest criteriu nu poate singur sa diferentieze intre stanga si dreapta, decat doar pentru a dezavantaja spectrul politic din zona dreptei, cum procedeaza Bobbio si altii (de exemplu, Pierre Brénchon, 1999 – Partidele politice, p. 96). „A fi egalitar”, chiar in intelesul de „tendinta de a micsora diferentele” si „a fi inegalitar” ca „tendinta de a reliefa diferentele” sunt termeni care nu pot acoperi o realitate partial evidentiata si de Bobbio: „oamenii sunt tot atat de egali pe cat sunt de inegali, sunt egali in anumite privinte si inegali in altele (sunt egali in fata mortii, dar inegali dupa felul de a muri al fiecaruia)” (Bobbio, 1999 – Op. cit., p. 115).

Micsorarea sau marirea inegalitatilor naturale dintre oameni, in majoritatea aspectelor vietii, inclusiv in accesul la resurse limitate si cu atat mai mult in privinta accesului la conducere, la nivelul oricarui tip de ierarhie sunt doua aspecte prezente in orice tip de partid.

Analizele lui Bobbio sunt mai valabile insa in domeniul dihotomiei extremist – moderatism, care „nu se refera la natura ideilor profesate, ci la radicalizarea acestora, avand drept consecinta strategii diferite de punere a lor in practica. Se explica astfel de ce revolutionarii (de stanga) si contrarevolutionarii (de dreapta) pot apela la aceeasi autori: nu fiindca sunt de dreapta sau de stanga, ci fiindca sunt extremisti de dreapta sau de stanga, ceea ce ii diferentiaza de moderatii de dreapta si de stanga” (Bobbio, 1999 – Op. cit., p. 61).

Diferentele dintre extreme se datoreaza si se accentueaza mai degraba ca o consecinta a felului in care cei care decid in legatura cu polarizarile spre o zona sau alta inteleg sa acorde acces la aplicarea principiului majoritar in interiorul partidului, apoi in exteriorul lui, in actul de guvernare (uneori in conditii foarte dificile, impuse, de exemplu de coalitii de tip stanga-extrema stanga ori dreapta-extrema dreapta).

Este deci vorba mai degraba de un criteriu psihologic, legat de temperament in actiune, de stil de actiune – cum spune Michael Oakeshott -, a unor colectivitati dirijate de conducatorii lor, care combina persoanele care exercita puterea (autodirectie – heterodirectie) cu modelul de cunoastere pentru care optam (rationalism – irationalism), cu alte cuvinte criteriile 3 si 5 ale lui Revelli.

„Nici un comportament, nici o actiune sau o serie de actiuni nu poate fi „rationala” sau „irationala” in afara relatiei lor cu stilul de activitate caruia ii apartin” (Michael Oakeshott, 1995 – Rationalismul in politica, p. 69). „Nazismul sau miscarile analoge – spune si Solcan in postfata cartii lui Oakeshott – se disting printr-o maniera, prin temperamentul pe care il aduc in politica. Stilul este ceea ce conteaza in primul rand in conduita politica – aceasta este morala pe care o putem extrage din scrierile lui Michael Oakeshott (Mihail Radu Solcan, 1995 – Cum l-am descoperit pe Michael Oakeshott, p. 136).

Nu mai putem vorbi astazi, in conditiile complexificarii societatii, de o conducere cu oamenii si mijloacele rudimentare al secolelor trecute, desi acest fel de conducere s-a schimbat putin sau deloc. Persoanele care conduc in interior si in afara trebuie sa fie mandatati prin vot democratic sa decida eficient in numele maselor, pentru ca acestea sa se bucure de o cat mai mare calitate a vietii lor, chiar daca sunt situati pe o treapta sau alta a pozitiei lor de putere, fiecare crescand pe „treapta” lui si bucurandu-se de drepturile pe care le merita si le asteapta. Rationalismul in politica nu mai este conceput ca imposibil in aceste conditii, ci o nevoie. Fidelitatea fata de coerenta stilului de activitate in conducerea unui partid, fara excese si dizarmonii, reprezinta aspectul rational, unde a fi de dreapta sau de stanga nu mai are relevanta, dar a avea un stil de activitate in conducerea unui partid, cu excese si dizarmonii, reprezinta aspectul irational si, de aceasta data, avem de-a face cu o extrema dreapta (anarhica) sau cu o extrema stanga (revolutionara).

Nu suntem interesati in lucrarea de fata de analize detaliate privind aceste tipologii, ci mai degraba de cele care iau in calcul criteriul democratiei interne de partid si structura lor ierarhica, ambele caracteristici avand relevanta in problema managementului lor.

Din punct de vedere structural, al modului in care functioneaza ierarhiile intr-un partid, exista cateva tipologii importante, in analizele specialistilor.

De exemplu, putem lua in discutie modelul de analiza numit „genetic” al cunoscutului specialist in domeniu, Angelo Panebianco. In conformitate cu acesta orice organizatie de partid depinde mult de istoria sa, in special de modul in care s-a structurat in timp. „Fiecare partid – spune el – poarta amprenta formarii sale, cat si a deciziilor cruciale politico-administrative a fondatorilor sai, care au modelat organizatia” (A. Panebianco, 1988 – Political Parties: Organization and Power, p. 50).

Teoria formarii partidelor isi are ca precursor, dupa cum am aratat deja, pe Maurice Duverger, dupa care, pe scurt, partidele isi au obarsia pe o cale interna (partide parlamentare) sau pe cale externa (partide create de asociatii si grupuri non-politice).

Panebianco spune ca o astfel de explicatie este partial adevarata, de aceea este nevoie de un model mai complex, in care sa fie aduse toate informatiile istorice legate de modul in care au fost formate partidele. In acest fel, am putea discerne intre asemanari si deosebiri, care astfel permit un adevarat model genetic al partidelor.

Exista trei factori implicati in acest proces istoric, genetic, al formarii partidelor:

1. primul factor vizeaza constructia si dezvoltarea organizatiei (patrunderea in plan teritorial – dictata de la centru – si difuzia filialelor in teritoriu – rezultat de o germinare spontana); de exemplu, multe dintre partidele conservatoare si comuniste au fost formate prin patrundere in teritoriu, iar multe dintre partidele socialiste si confesionale s-au dezvoltat prin difuziune, pe cand o parte dintre partidele liberale au avut ambele forme de constructie;

2. al doilea factor se refera la prezenta sau absenta la origine a unei institutii „sponsorizatoare”, care pot sa afecteze legitimitatea unui partid: unele partide sunt legitimate extern (de exemplu, unele partide laburiste au fost legitimate de sindicate, iar acestea considera partidul drept „arma” sa politica), altele sunt legitimate intern, prin leadership-ul sau, iar acesta poate inclina balanta intr-o parte sau alta in lupta pentru putere;

3. al treilea factor priveste rolul carismei in formarea partidelor, daca nu cumva ele sunt chiar create de un lider carismatic: este cazul Partidului Fascist Italian, al Partidului Gaullist francez. In alte cazuri, mai specifice, ar putea aparea cazuri de stres social, care ar determina o carisma de conjunctura: este cazul unui Hardie pentru Partidul liberal independent britanic, Jean Jaurés pentru SFIO francez, De Gasperi pentru DC italian, Churchill pentru Partidul Conservator din Marea Britanie, in perioada celui de-al doilea razboi mondial, Adenauer pentru CDU din Germania post-razboi etc.

Dupa constituire, de catre lideri mai mult sau mai putin carismatici, urmeaza un proces de institutionalizare, cand apar alte doua procese:

a. Dezvoltarea de interese organizationale reciproce, care permit conservarea organizatiei de partid;

b. Dezvoltarea de interese difuze.

Ambele procese sunt direct legate de un sistem de recompense: in primul caz, liderii trebuie sa identifice stimulente selective catre unii membri cu pozitii cheie in partid, in al doilea caz liderii trebuie sa distribuie stimulente colective (de identitate), catre membrii de rand si catre sustinatorii din afara.

Procesul de institutionalizare este insa mai complex, dar rezultatele lui se constata prin analiza a doi indicatori importanti care vizeaza: 1. gradul mai mare sau mai redus de autonomie fata de sectoarele sale interne (sistematizare) si 2. fata de mediul extern (de exemplu fata de grupuri de interese si sponsori).

O mare autonomie a sub-grupurilor interne (adica un grad mare de sistematizare) se transfera intr-o mai mare coerenta a partidului, pentru ca sub-grupurile isi pot controla autonom resursele. Un grad mic de sistematizare conduce la un control mai puternic al centrului sau unor grupuri dominante din partid si, in final, la un control mai difuz asupra zonelor de nesiguranta, organizatia de partid devenind astfel foarte eterogena.

Relatia dintre autonomia si institutionalizarea unui partid politic

Fig. 3

Sursa: A. Panebianco, 1988 – Political Parties: Organization and Power, p. 57.

O organizatie politica cu un grad mai mare de institutionalizare va poseda mai multe cai de aparare in relatiile cu provocarile mediului decat una cu un grad mai slab de institutionalizare. Cand gradul de nestructurare este mare, o criza la nivelul unui sub-sistem le poate afecta pe celelalte, pe cata vreme o relativa autonomie le poate proteja.

Dupa Panebianco exista 5 indicatori ai gradului de institutionalizare din partide:

1. Gradul de dezvoltare a organizatiei extra-parlamentare: vom analiza si noi, in capitolul care urmeaza, situatia Partidului Conservator din Marea Britanie (CP), care este mai inalt institutionalizat decat Partidul Laburist (LB) din aceeasi tara, datorita puterii mai mari a aparatului sau birocratic. Desi amandoua au trei centre de putere interna, Biroul Central este mai puternic la conservatori. La CP, cele trei instante executive sunt: Partidul parlamentar (Comitetul din 1922, denumit generic, drept „partidul”), Comitetul Executiv care conduce Uniunea Asociatiilor Conservatoare („miscarea”) si Biroul Central („birocratia” – vezi Stephen Ingle, 1987 – The British Party System, p. 54). La LB, birocratia este mai mica la nivelul organismului sau decizional cel mai important, care este Biroul Central, membrii de rand avand un rol mai important decat la conservatori, ceea ce l-a facut pe cercetatorul Geoffrey Foote sa considere ca acest partid se confunda adesea cu „Guvernul laburist”, iar acesta, in intregul lui, ar fi „asociat cu acel guvern care satisface aspiratiile clasei muncitoare din Marea Britanie” (Geoffrey Foote, 1985 – The Labour Party’s Political Thought. A History, p. 351);

2. gradul de omogenitate a structurilor organizationale la acelasi nivel ierarhic: vom constata, de exemplu, ca la partidul francez numit RPR (Adunarea pentru Republica), reunit recent in UMP (Uniunea pentru o Miscare Populara), nu mai putin decat 10 tipuri de grupuri si cluburi parlamentare au fost si au ramas omogene deoarece gradul de institutionalizare a organizatiei de partid-mama (RPR) a fost intotdeauna ridicat;

3. modul de finantare a organizatiei: un partid foarte institutionalizat isi creeaza, in timp, numeroase surse de sponsorizare financiara, mai ales daca a trecut cel putin o data pe la guvernare, ca partid dominat intr-o coalitie sau singur. Totusi, sursele regulate raman cotizatiile si liderii instariti, care intretin aparatul birocratic. O statistica a cheltuielilor pentru campaniile electorale din Marea Britanie, publicata sub egida Camerei Comunelor in 1998, arata ca acestea se ridicau, de la 2,2 milioane de lire sterline (in cazul laburistilor) si 3,6 milioane de lire sterline (in cazul conservatorilor), in 1983, la 14,9 milioane de lire sterline (in cazul laburistilor) si la 28,3 milioane de lire sterline (in cazul conservatorilor). Din acesti bani, circa 80 % erau cheltuiti pentru publicitate si sondaje, ceea ce insemna un apel mai mare la patronii media, la marketeri si la sindicalistii care se deplasau din-casa-in-casa (xxx, 1998 – Voting Systems: The Jenkinns Report, in Reasearch Paper / 112, 10 dec., House of Commons UK, p. 51-52);

4. relatiile cu organizatiile externe colaterale: acestea actioneaza ca o curea de transmisie pentru partide, asa incat un partid inalt institutionalizat este dominator in relatiile cu mediul extern si putin dependent de acestea. Panebianco citeaza cazurile din Partidul Comunist Francez, Partidul Comunist Italian sau din Partidul Socialist German ori Partidul Socialist Austriac, care au dominat sindicatele, considerate drept „curele de transmisie” ale intereselor lor politice, dar si cazurile Partidului Conservator din Marea Britanie, care a dominat asociatiile conservatoare. Pe de alta parte, partidele slab institutionalizate, precum SFIO in Franta, conduc la relatii slabe cu alte forme de asociere;

5. gradul de corespondenta intre normele statutare si structura de putere: aceasta este mai mare in partidele puternic institutionalizate, deoarece liderii dominanti din organizatie, odata ajunsi acolo intr-o structura puternic institutionalizata, profita de pozitia lor pentru a-si intari si mai mult pozitia si autoritatea, nu pentru ca ar fi recunoscute ca atare in afara partidului, ci pentru ca ele au fost legitimate de statut (la un pol este cazul liderului Partidului Conservator britanic, ales de factiunea parlamentara, la celalalt este cazul Partidului Laburist, unde liderul sindical poate avea un rol important politic daca face parte din TULO[3], o asociatie sindicala afiliata partidului, dar nu ca lider sindical din partea Confederatiei-mama, numita TUC[4], al carui rol nu este recunoscut formal de catre partid). Rolul central al liderului vine din istoria organizationala a unui partid. Astfel, „pe toata durata mijlocului secolului al XIX-lea – dupa cum observa si Monica Charlot – alegerile nu se faceau in jurul unor programe, ci al unor lideri. Glastone si Disraeli, mai ales, cereau militantilor sa fie aclamati la fiecare adunare (engl. a cry – strigat de raliere), dar incepand cu 1880, Glastone a lansat un nou stil de campanie facand turul tarii pentru a-si exprima ideile” (Monica Charlot, 1998 – Le pouvoir politique en Grande – Bretagne, p. 61). La fel, in Romania, ziarul liberal „Viitorul” aducea la cunostinta publicului ca la 21 decembrie 1921, Statutul PNL, aprobat de Congresul I, avea 3 principii generale: 1. reorganizarea de jos in sus a partidului: („satele, catunele si comunele alcatuiesc celulele primordiale ale partidului, mergand in sus pana la directiunea centrala a lui”, existand astfel organizatii PNL comunale, sectoriale, judetene si centrala), 2. uniformizarea organizarii, 3. centralizarea succesiva a organelor de conducere (Congresul Central si judetean, Comitetul Central si judetean, Delegatia Permanenta centrala si judeteana). Cu acest prilej, se arata in document, „pentru a se asigura o sincere alegere de conducatori si a se inlesni si promovarea oamenilor de munca si de merit, s-a dat alegerilor acestor comitete o seriozitate deosebita, admitandu-se principiul votului obligatoriu, excluzandu-se astfel pentru totdeauna votarea persoanelor prin aclamatiuni, chiar si cand majoritatea membrilor unei adunari ar cere-o” (ziarul Viitorul”, Nr. 4117 / 12 decembrie 1921). Totusi, desi ii acuzau pe adversari de oligarhism, ei insisi procedau la fel. De exemplu, ziarul „Viitorul”, Nr. 4234 / 23 aprilie 1922 vorbea de: „partide care sunt conduse de potentati si de mici tari. Ganditi-va la organizatia partidului taranesc sau socialist, unde membrii sai erau terorizati de sefi” si asocia Partidul Poporului cu „sefia idolatrica a Tatucului”, pentru ca insusi marele I.C. Bratianu, inca in 1890, dupa cum observa Gheorghe Cliveti, „sa lase cu limba de moarte fratelui sau Dumitru sefia partidului, o impunere de sefi practicate pe scara larga” (Gheorghe Cliveti, 2000 – Independenta nationala si modernizarea institutiilor romanesti, p. 92).

Din informatiile obtinute in legatura cu originile fondarii partidelor politice din Romania, inainte si dupa 1989 si a partidelor din democratiile consolidate putem concluziona, dupa modelul lui Panebianco, in legatura cu doua pattern-uri generale ale partidelor politice:

– partide slab institutionalizate: acestea dau nastere la o coalitie interna dominanta care nu are un grad mare de coeziune si risca sa disperseze controlul asupra altor grupuri aflate la periferia lor sau in afara lor (le numim aici zone de nesiguranta, pentru ca ele se refera la un mediu general, care este nesigur, tocmai pentru ca nu poate fi controlat suficient);

– partide puternic institutionalizate: acestea implica o mai mare coeziune interna si o concentrare a controlului asupra zonelor de nesiguranta, exercitat de o coalitie dominanta.

Tipologia partidelor tine seama si de ceea ce numeste si analizeaza Charles Handy, anume „structurile manageriale de baza”.

Este vorba de tipurile diferite de structuri manageriale, care corespund unor organigrame, un anumit grad de formalizare si de centralizare.

In acest caz, nu mai este vorba de o analiza a structurilor genetice, istorice, ci si actuale: „Analistii politici – spune Richard I. Hofferbert – fac adesea o greseala promovand un istoricism exclusivist, in care evenimentele sunt vazute intr-o perspectiva atat de indelungata, incat posibilitatea unei interventii umane eficiente in evenimentele politice iese din preocuparea lor” (Richard I. Hofferbert, 1998 – Party Structure and Performance in New and Old Democracies, p. 423).

Este nevoie de o analiza a structurilor prezente, care arata ca exista tari care au reusit sa dezvolte un sistem de partide mai eficient decat cele din tarile cu democratie consolidata (Richard I. Hofferbert da exemplul Lituaniei si Cehiei, care desi s-au aflat o buna vreme in „purgatoriul comunist”, au reusit sa-si consolideze repede sistemul de partide).

Handy a descris „structurile manageriale de baza”, folosind un model consacrat in management (Handy, 1983 – Understanding Organizations, p. 257).

Exemple de structuri manageriale de baza aplicate la organizatiile politice

Fig. 4

3. Grupurile ca fundamente ale organizatiilor politice si stadiile lor de dezvoltare

Partidele politice sunt considerate, de politologi si numerosi specialisti in stiintele sociale, ca grupuri formale, diferite de grupurile informale (S. Adirondack, 1999 – Managementul, pur si simplu ?, p. 37).

Majoritatea politologilor, psihologilor si sociologilor sunt de acord ca intre organizatiile si grupurile politice exista o interferenta continua. Jason Kaufman va spune: „grupurile politice reprezinta o variabila care cuprinde o varietate de asociatii create pentru a urmari obiective politice specifice, cum ar fi organizatiile politice propriu-zise (cu obiective electorale), grupurile de activisti si alte tipuri specifice de ordin politic” (Jason Kaufman, 1999 – Three Views of Associationalism in 19th-Century America, p. 1310).

Grupul, din punct de vedere psihologi, este considerat de „orice numar de oameni care (1) interactioneaza unul cu altul, (2) este constient psihologic de raportul lui cu altul si (3) percepe el insusi ca este un grup” (Edgar Schein, 1965 – Organizational Psychology, p. 67).

Yves Saint-Arnaud considera grupul ca „un camp psihologic produs de interactiunea a trei sau mai multe persoane reunite printr-o relatie directa in cautarea, definirea sau urmarirea unei tinte comune; interactiunea fiecareia dintre aceste persoane cu tinta comuna si interactiunea persoanelor intre ele” (Yves Saint-Arnaud, 2001 – Dezvoltarea grupului, p. 272).

Unii psihologi si sociologi le aseaza si in categoria numita a grupurilor secundare, diferite de grupurile primare.

Altii fac distinctie intre partidele politice rivale, ale unor grupari de apartenenta politica, considerate in-grupuri, diferite de partidele politice ale unor grupari de non-apartenenta, considerate out-grupuri. Pe langa aceste ultime doua tipuri de grupuri, exista si grupuri politice de referinta, definite ca „grup de membri (din care individul implicat poate face parte sau nu) pur si simplu un grup categorial care nu are nici o apartenenta oficiala, dar care are una sau mai multe caracteristici comune, de exemplu de rasa, sex, clasa sau nivel al venitului” (Plano, Riggs & Robin, 1993 – Dictionar de analiza politica, p. 79).

Grupurile de referinta pot fi si ele clasificate in comparative (care se autoevalueaza comparativ: grup de politicieni de stanga sau de dreapta, de coreligionari, de acelasi nivel de educatie etc.) si normative (raportarea la un anumit cod de conduita politica, la valori si norme comune sau diferite, la atitudini etc.).

Politologul Sigmund Neumann nu face diferenta intre partide si grupuri formale, ba chiar considera un partid politic de apartenenta ca fiind un in-grup, iar un partid politic opus ca un out-grup (Sigmund Neumann, 1956 – Toward a Comparative Study of Political Parties, p. 400). Daca avem in vedere organizatiile politice complexe (reprezentative dupa diverse criterii), atunci opinia lui Neumann este valabila, intrucat nivelul complexitatii le obliga sa aiba tinte mai clare, cu canale de comunicare, fise de post etc.

Unul sau mai multe grupuri alcatuiesc o organizatie, cu conditia reunirii lor pentru realizarea unei / unor misiuni comune.

Intr-o alta lucrare, aratam ca „pornind de la realitatile unui grup sau organizatie, perspectiva oferita de sociologi, odata cu analizele lor asupra relatiilor umane, va putea sa ofere o imagine complementara, fata de cea a psihologilor, care analizeaza grupurile pornind de la indivizi si de la nevoile lor” (Boboc, 2003 – Comportament organizational si managerial, p. 100.

Adaugam aici perspectiva politologica asupra grupurilor, care este complementara si se concentreaza pe cucerirea puterii sau pe influentarea deciziilor altor grupuri Astfel, politologul francez Burdeau defineste partidul folosind chiar notiunea de grup in scopuri de cucerire si mentinere a puterii politice: „constituie un partid – spune el – orice grupari de indivizi care, avand aceleasi vederi politice, isi dau silinta sa le puna in valoare, chemand alaturi un numar cat mai mare de cetateni si cautand sa cucereasca puterea sau cel putin sa le influenteze deciziile”(Burdeau, 1968 – Traité de science politique, p. 265).

Exista patru criterii sociologice esentiale dupa care putem analiza existenta si evolutia unui grup (Fig. 15, Sursa: Robert Kreitner & Angelo Kinicki, 1989 – Organizational Behavior, p. 334):

Criterii de analiza sociologica a unui grup

Fig. 5

– doua sau mai multe interactiuni individuale libere (inclusiv pentru alocare de roluri);

– norme colective;

– scopuri colective (coezivitate in sarcini) si

– identitate comuna (in functie si de marimea grupului in cauza) .

Ca fiinta sociala si politica, persoana se raporteaza la un grup propriu (din care face parte, numit in-group – grup de apartenenta, de exemplu grupul liberalilor, crestin-democratilor de la Partidul Popular Crestin Democrat etc), la un grup de referinta (de exemplu social-democratilor, dar din partide diferite, de la PSD sau de la PD, la care indivizii se raporteaza si se simt „legati”, ca de un grup cu statut si rol apropiat din punct de vedere politic-doctrinar si cognitiv, nu insa si afectiv) si la „grupuri din afara” (out-groups, de exemplu grupurile „de extrema dreapta” fata de grupurile „de extrema stanga”, cand in joc este dobandirea puterii politice prin mijloace de forta).

De ce se aduna oamenii in grupuri ? Richard M. Hodgetts raspunde destul de precis : « o ratiune este nevoia de satisfactie, iar celelalte sunt: (a) proximitatea, interactiunea si influenta, (b) similaritatea si (c) scopurile de grup, precum si activitatile efectuate impreuna (solidaritatea de sarcina) » (Richard M. Hodgetts, 1991 – Organizational Behavior: Theory and Practice, p. 224).

Mai mult decat oricare alte tipuri de grupuri, grupurile din partidele politice sunt constituite in mod formal (organizate de managementul partidelor) si constituite in mod informal (neinitiate de organizatii politice, ci in mod spontan sau pe baza de preferinte, cum sunt si cluburile frecventate de politicieni).

La randul lor, grupurile formale sunt impartite in permanente (top manageri, staff, membri) si temporare (comitete de sarcina), iar cele informale in clici orizontale (intre manageri si salariati, la un loc), clici verticale (pe niveluri: muncitorii separati, managerii separati) si clici mixte (la unele intruniri participa, de exemplu, unii top manageri, alaturi de unii salariati si de unii supraveghetori, la alte intruniri altii, de aceea M. Dalton le mai numeste si „clici intamplatoare”) (vezi: Edgar Schein, 1965 – Op. cit., p. 67 si M. Dalton, 1959 – Men Who Manage).

O a doua categorie de grupuri, inclusiv politice, sunt diferentiate de marimea lor: grupurile politice mari (cele mai mari fiind organizatiile politice reprezentate in Parlament, in totalitatea lor), de grupurile politice mici sau restranse (de la 2 la 25-35 de persoane, cum sunt grupurile parlamentare create de partide si cel create de Parlament pe comisii de specialitate, dar si unele partide nereprezentate in Parlament, precum si majoritatea grupurilor de presiune politica).

A treia categorie desparte grupurile nominale, considerate ca „grupuri doar cu numele”, ele fiind „simple categorii de persoane care au o caracteristica comuna (varsta sau veniturile, de pilda, alte astfel de grupuri sunt create doar in scopuri experimentale, de catre cercetatori), de grupurile organizate, constiente de interesele lor comune (sindicat sau grup de presiune), intre aceste doua grupari situandu-se mai multe grupari virtuale sau semi-organizate” (xxx, 1996 – Dictionar Larousse de sociologie).

A patra categorie este reprezentata de grupurile naturale (alcatuit din persoane care nu se cunosc, de exemplu politicieni din tot spectrul de partide reuniti la un simpozion), opuse grupurilor artificiale (alcatuit din persoane care se cunosc).

Dunham constata si existenta altor tipuri de grupuri: orizontal (unde membrii au acelasi rang pentru aceeasi arie de activitate, de exemplu, toti activistii de partid), vertical (membrii au niveluri multiple legate de aria lor de reprezentativitate, de exemplu, toti activistii versus toti politicienii din topul managementului partidului) si grupul complex (dispune de membrii care au arii multiple dar si niveluri multiple de reprezentativitate: activisti versus lideri intermediari versus politicieni), ca in fig. 16 (Dunham, 1984 – Organizational Behavior, p. 302):

Grupuri reprezentative

Fig. 6

Aplicata la partide schema alaturata poate arata ca nivelul de „divizie” corespunde nivelului de organizatie politica de la nivel national iar cel de „unitate de munca” corespunde unui „comitet electoral” (caucus).Se constata ca gradul de reprezentativitate se refera la un numar de oameni dintr-o firma sau dintr-un partid si nu la alte tipuri de reprezentativitate. Asa de exemplu, respectand aceasta definire, constatam ca un grup sindical este tot atat de reprezentativ sau mai reprezentativ la numarul total de grupuri decat un comitet executiv al unei companii (ex. grup de negociere sau comitet director, acesta din urma fiind unicat, cel putin la nivel de uzina).

Acelasi autor discerne si intre grupuri inchise (unde membrii sunt fixati in interior si fata de cei din exterior, de exemplu grupurile politice paramilitare) si grupuri deschise (unde efectivele de membri sufera modificari in timp si in spatiu, cum sunt toate tipurile de grupuri politice democratice).

Am putea continua sirul categorisirii grupurilor, dupa numeroase alte criterii: dupa claritate sau ambiguitate, dupa gradul de conflictualitate a rolurilor, dupa modul in care sunt controlate, dupa nivelul de putere pe care o pot exercita asupra membrilor sau asupra altor grupuri, dupa normele de grup (daca sunt impuse sau nu, daca sunt definite sau nu, daca asigura coezivitate sau nu, avandu-se in vedere principiul: „o coezivitate inalta conduce la o conformitate inalta la norme de grup”[5]).

Organizarea, conducerea formala, coordonarea si controlul unui grup politic reprezinta necesitati impuse de concurenta dintre partide, pentru castigarea increderii populatiei si astfel a puterii politice.

Factorii performantei in grup

Fig. 7

Indicatorul cel mai vizibil in modul in care este organizat si condus un grup politic este performanta de grup, iar acesta este dependent de 4 factori cheie: marimea grupului, respectarea normelor, asumarea de roluri si exercitarea lor, precum si o coezivitate reala.

In privinta marimii unui grup, Griffin si Moorhead considera ca „de regula, un grup mai mare de membri intr-o organizatie conduce la o mai mare independenta a sarcinilor” si de aici se concluzioneaza ca exista o mai mare probabilitate ca acel grup sa obtina o performanta mai buna decat un grup mai restrans numeric (Griffin si Moorhead, 1986 – Organizational Behavior, p. 291; si sursa Fig. 7).

Pentru ca isi datoreaza existenta indivizilor care il compun, un grup politic creste si se maturizeaza si el, deci „poate fi considerat ca un organism viu si, ca orice organism, el dispune de o anumita cantitate de energie” (Yves Saint-Arnaud, 2001 – Op.cit., p. 273).

Yves Saint-Arnaud ne ofera mai multe conotatii conferite grupurilor de catre diversi autori, dintre care, cea mai apropiata de un posibil „management de grup” ar putea fi cel de „grup optimal”.

Ca si in cazul „managementului organizational”, „managementul de grup” ar asigura optimalitatea acestuia, trecand dincolo de constatarea existentei fizice si a dinamicii naturale a grupului (membership si tinte comune).

Trecerea la construirea unui grup optimal ar viza construirea unui „camp psihologic” de tip energetic, care faciliteaza optima interactiune dintre indivizi si astfel dezvolta grupul politic, il maturizeaza si il mentine intr-o astfel de stare optima.

„Grupul se dezvolta conform unui proces de crestere in masura in care energia disponibila creste fata de energia reziduala”. In caz contrar, exista riscul unui „grup nascut mort” (Saint-Arnaud, 2001 – Op.cit., p. 274).

Energiile descatusate prin interactiunea membrilor unui grup politic unit de tinte comune prezinta manifestari concrete, observabile, prin aplicarea de tehnici specifice iar luarea deciziilor in grup reprezinta o foarte buna ocazie de a experimenta presiunile de grup politic asupra membrilor care participa la decizia politica.

Studiul grupurilor politice a demarat odata cu lucrarea lui Moiseï Ostrogorski privind structurile partidelor britanice si americane la sfarsitul secolului al XIX-lea, a continuat cu lucrarile unor autori clasici in domeniu, ne referim aici la Maurice Duverger („armatura” unor partide: franceze, britanice, belgiene, americane), la Robert Michels (partide germane, in speta Partidul Social-Democrat), la R.T. McKenzie (Partidul Conservator din Marea Britanie), lucrari aparute la mijlocul secolului al XX-lea si mai nou la opera lui Sidney Verba („Small Groups and Political Behavior. A Study of Leadership”), care a vizat direct diversele aspecte care privesc grupurile politice mici si comportamentul politic al membrilor si mai ales al liderilor acestora (Moiseï Ostrogorski, 1979; Robert Michels, 1959; Sidney Verba, 1961, Maurice Duverger, 1976).

Ultimele cercetari aplicative privind diversele grupuri politice formale si informale se datoreaza unor autori precum: Herbert McCloskey & Harold E. Dahlgren in 1960 (influenta grupurilor politice primare asupra partidelor politice americane), Jean-Luc Soete in 1996 (structuri si organizatii de baza ale Partidului Catolic din Belgia din perioada 1863-1884).

In cadrul grupurilor se desfasoara procese specifice, bazate pe fenomene de reprezentare sociala, dintre care amintim: familiaritatea sociala, conformitatea si efectul primus inter pares (PIP), altruismul, polarizarea opiniilor, efectele de fals consens si de falsa unicitate etc.

Reprezentarile sociale sunt intelese ca „principii generatoare de luari de pozitie legate de insertii specifice intr-un ansamblu de raporturi sociale si organizand procesele simbolice ce intervin in aceste raporturi” (Willem Doise, 1999 – Reprezentarile sociale, p. 88).

Moscovici considera si el ca „scopul tuturor reprezentarilor sociale este de a face ceva nefamiliar, sau chiar nefamiliaritatea insasi, familiar” (S. Moscovici, 1995 – Fenomenul reprezentarilor sociale, p. 28).

Nefamiliarul este creator de dezordine, intriga si atrage indivizii, in sensul de a-i alarma, aspect care apare in situatiile de criza la nivel de grup sau de organizatie.

Conformitatea sociala este acel „comportament social susceptibil de a explica dubla cautare simultana a diferentei si a similitudinii” (Jean-Marc Monteil, 1997 – Educatie si formare. Perspective psihosociale, p. 76). J-P. Monteil nu ezita sa preia din argou un termen care ar putea fi aplicat conformismului extrem in organizatii, vorbind astfel de un comportament slugarnic.

Psihologul social francez Jean-Paul Codol a pus in evidenta, in 1975, asa-numitul „efect P.I.P” (in latina: primus inter pares – primul intre egali”), dupa care unii indivizi se arata a fi mai conformi cu normele in vigoare decat altii si se grabesc sa arate superiorilor lor acest lucru pentru a fi mai bine „vazuti” (in cazul conformismului superior de sine, ar fi vorba de o actiune controlata de subiect si folosita pentru a obtine mai usor succesul, cazul unor elevi care se raporteaza la profesorii lor) (Jean-Paul Codol, 1975 – On the So-called „Superior Conformity on the Self” Behavior, p. 457-460).

Prin fenomenul de altruism intelegem « un aspect al persoanei, determinat social, de a ajuta pe altii intr-o mare varietate de situatii. prin orice act in beneficiul unei alte persoane » (Aronson, Wilson & Akert, 1994 – Social Psychology, p. 423).

Definitiei de mai sus i se mai adauga un corelativ, anume acela de a avea un « comportament pro-social » sau « empatic ».

Sociologul roman Septimiu Chelcea considera insa ca altruismul ar fi o subspecie a comportamentului prosocial, si ca acesta ar trebui conceput in afara obligatiilor profesionale. Tratat astfel, devine discutabila considerarea comportamentului prosocial ca tip de comportament organizational.

„Actele intentionate care ar putea avea consecinte pozitive pentru altii, fara a anticipa vreo rasplata” s-ar petrece, dupa Septimiu Chelcea, in afara oricaror obligatii, ori stim ca anumite valori sociale pot fi sustinute si ca o consecinta a unei gandiri de grup (dupa S. Chelcea, 1996 – Comportamentul prosocial, p. 439, preluare dupa A. Baum, J.D. Fisher si J.E. Singer).

Insusi autorul discuta efectul de spectator, dand exemplul urmator: un om este ucis pe strada si 73 de martori nu intervin ; ei gandesc – fiecare – ca celalalt va interveni sau, mai rau, folosind « paradoxul lui Olson », gandesc dupa modelul difuziunii responsabilitatii : « lasa-l pe celalalt sa intervina !».

Acest efect este analizat si de Raymond Boudon, care adauga diverse alte „efecte perverse” in organizatii, pornind de la exemple preluate din lucrarile lui Jean Jacques Rousseau, iar cu mult inaintea acestuia din opera lui Tucidide. Acesta arata ca, la un moment dat, conducatorul atenian Pericle a incercat sa-i convinga pe atenieni sa intre in razboi contra confederatiei lacedemoniene si pentru acesta a folosit urmatoarea logica: confederatii, in lipsa unui consiliu executiv, vor cauta sa-si realizeze interesele individuale, asteptand ca celalalt membru al confederatiei sa realizeze interesele comune (pentru detalii, a se vedea Raymond Boudon, 1998 – Efecte perverse si ordine sociala, p. 202, 203 si 332).

In acest cadru conceptual al psihologiei sociale, a invata social inseamna a incuraja pro-socialitatea. De aceea, suntem mai degraba de acord cu Myers care constata ca prin « comportament prosocial » trebuie sa intelegem conduita pozitiva, constructiva, de ajutor social, in opozitie cu comportamentul antisocial » (Myers, 1991 – Social Psychology, p. 268).

In fine, tot el crede ca la originea mentinerii conformitatii se afla prejudecata si ca „scolile intaresc atitudinile dominant-culturale” (Myers, 1991 – Op. cit., p. 348).

In legatura cu prejudecatile, psihologii sociali care se ocupa si de educatie, fac trimitere la un nou tip de personalitate, puternic influentata de mediul socio-cultural, anume « personalitatea autoritara », denumita de David Myers « personalitatea etnocentrica ».

In 1940 un grup de cercetatori de la Universitatea din California, Berkeley, doi dintre ei fiind victime ale nazismului, au incercat sa identifice radacinile psihologice ale antisemitismului, iar in 1950 si-au publicat lucrarea : Adorno, Frenkel – Brunswik, Levinson si Nevitt Sanford – « Authoritarian Personality » (noi am utilizat editia prescurtata din 1993, New York, Norton & Company).

Autorii acestei carti fundamentale demonstreaza, printr-un bogat instrumentar, ca exista o stransa legatura intre radacinile adanci ale unor trasaturi de personalitate si prejudecatile manifeste.

Un al doilea factor ar consta in situatiile sociale insesi, combinate cu stimuli externi care sunt deci asociati cu predispozitiile unor oameni de a reactiona violent fata de alti oameni, fara insa a-i cunoaste suficient (cazul propagandei din timpul nazismului, care utiliza tehnici de persuasiune, incitatoare la ura rasiala).

J.A. Banks propune, in 1988, sase stadii ale procesului de identificare globala a etnicilor din generatiile tinere („Multiethnic Education”):

Ø Stadiul I: captivitate etnica si psihologica, individul interiorizeaza stereotipurile negative ale societatii in perceperea grupului sau etnic;

Ø Stadiul II: incapsulare etnica; individualismul degenereaza in etnocentrism, practicandu-se separatismul etnic;

Ø Stadiul III: clarificarea identitatii etnice; individul se accepta si isi clarifica atitudinea fata de propriul grup etnic;

Ø Stadiul IV: bietnicitate; individul deprinde atitudini si conduite ambivalente, osciland intre grupul sau etnic si alte culturi etnice;

Ø Stadiul V: multietnicitate; individul isi constientizeaza identitatea etnica si nationala, vrand totodata sa se insereze grupului / natiunii;

Ø Stadiul VI: globalism si competente holistice; individul fiind racordat la cultura proprie, reuseste sa valorizeze cultura larga a umanitatii.

Efectul de fals consens la nivel de grup reprezinta tendinta unei persoane de a supraestima unele opinii comune chiar daca ele se bazeaza pe comportamente de insucces si de indezirabilitate pentru altii (David Myers, 1994 – Exploring Social Psychology, p. 73). De exemplu, cand gresim de mai multe ori in actele noastre facute in comun cu alti membri ai grupului din care facem parte, vom ajunge la o concluzie de genul maximei: „a gresi este omenesc”, caz in care greseala, desi indezirabila este suportata mai usor de grup (Mullen & Goethals, 1990 – Social Projection, Actual Consensus and Valence).

Efectul de falsa unicitate la nivel de grup reprezinta tendinta unei persoane de a supraestima unele abilitati comune pentru ca s-ar baza pe comportamente de succes si care astfel s-ar transforma in conduite chiar dezirabile, desi ele pot fi daunatoare (David Myers, 1994 – Op. cit., p. 74; Goethals, Messick & Allison, 1991 – The Uniqueness Bias: Studies of Constructive Social Comparison).

Efectul de falsa unicitate la nivel de grup si organizatie este vizibil in exemplul urmator, dat de David Myers: cineva care consuma alcool la volan dar poarta centura de siguranta va avea tendinta manifesta de a supraestima numarul celor care au abilitatea de a conduce mai bine cand consuma o bere, decat daca nu ar consuma-o, dar va subestima numarul celor care au abilitatea de a conduce fara centura de siguranta.

Se constata ca cei prinsi de politie ca beau la volan spun invariabil ca fac parte dintr-un grup care se comporta chiar mai bine decat cei care nu beau deloc la volan, odata ce constata ca au obtinut rezultate superioare.

Ei spun ca dispun de un grad chiar mai mare de atentie, dar daca li se intampla un accident, falsa unicitate a acestui comportament este evidenta, argumentele de genul celor de mai sus disparand cu totul (David Myers, 1994 – Op.cit., p. 67).

Comportamentul inter-grupal este un nou termen care acopera o realitate situata intre grupuri si organizatii.

Un model al comportamentului inter-grupal

Fig. 8

Sursa: Griffin si Moorhead, 1986 – Op.cit., p. 320.

Organizatiile au o viata sociala cu o perioada optima de dezvoltare, dar si cu numeroase perioade de criza, cand risca sa dispara. Pentru a preintampina situatiile de criza, ca si pentru mentinerea (supravietuirea) si dezvoltarea organizatiilor, specialistii in domeniu propun modele de dezvoltare prin schimbare partiala sau totala.

O organizatie este compusa din patru elemente fundamentale:

– sarcina (misiunea, scopul sau obiectivul general comun si obiective specifice);

– structura interna (verticala / orizontala: sarcini, raportari si relatii ierarhice);

– tehnicile (sarcini legate de resursele materiale si tehnologii) si

– actorii (sarcini legate de membrii organizatiei).

La aceste elemente pot fi adaugate si altele:

– politicile organizationale – strategii si tactici proiectate in timp; cultura organizationala – idei, credinte, filozofia misiunii organizationale, jargon, simboluri, ritualuri, ceremonii, mituri, eroi, intelesuri, pattern-uri comportamentale (modele) demne de urmat, elaborate mai intai la nivel intern, dar si cu influente din afara, in cadrul suprasistemului politico-economico-cultural; mediul extern, cu care organizatia este permanent in legatura si care adesea poate determina o organizatie in intregul ei sau in anumite componente ale ei, precum si relatiile inter-organizatii; comunicarea; interactiunile; puterea; controlul comportamental; schimbarea organizationala; consultanta organizationala etc.

„Diamantul” lui Leavitt

Fig. 9

Sursa: H.J. Leavitt, 1991 – Le changement organisationnal appliqué dans l’ industrie, p. 38.

Organizatia si relatia ei cu suprasistemul politico-economico-cultural

Fig. 10

Sursa: Marius Gheorghe, 2001 – Cultura organizationala, p. 316.

Sarcinile in grupuri si organizatii penetreaza toate celelalte elemente componente, dar ele reprezinta concomitent si variabile independente (de exemplu, „activitatile benevole”), prezente in lucrarile fundamentale pe aceasta tema.

De asemenea, componentele de mai sus sunt valabile si in elaborarea programelor de investigatie privind calitatea vietii de munca, acesta fiind exemplul clasic de analiza.

Sarcinile pot determina structura unei / unor organizatii (de exemplu, structura de autoritate, de comunicare intre ierarhii, sistemele de roluri sau de autoritate si mai ales sistemele de flux de activitate), tehnicile (de masurare a activitatii, de pregatire a personalului, programele, tehnologiile, masinile si uneltele, inventiile si inovatiile si uneori chiar retehnologizarea) si oamenii sau „actorii” (resursele umane ca furnizori de activitati, de produse, de servicii, de informatii si in calitate de clienti ai organizatiei).

La randul lor, aceste ultime trei componente (structura, tehnicile si oamenii), determina si ele sarcinile, de unde concluzia: modificari importante asupra uneia din componente afecteaza organizatia in intregime.

Vorbind despre o „rasturnare organizationala” Toffler va prezenta un nou Tablou Organizational („TO”), care se prefigureaza in prezent: vaste structuri sunt dezmembrate, posturile se transforma, raspunderile se deplaseaza, se nasc peste noapte departamente si sectii.

Despre „moda fuzionarilor” si cea a dezmembrarilor discuta pe larg si specialista americana in sociologia organizatiilor Ramona Ford (R. Ford, 1988 – Work, Organization and Power, p. 114-141).

In deceniul 7 al sec. XX s-au constatat fuzionari uriase care au dat nastere unor „corporatii-monstri”, pentru ca in deceniul 8 sa asistam la defuzionari tot atat de vaste. De exemplu, Dunhill Corporation, in perioada 1967-1969 a cumparat opt societati si a vandut cinci.

Sarcinile insele capata noi dimensiuni si forme. Se schimba posturi si se redefinesc pentru a le diminua rigiditatile in rezolvarea problemelor. In opinia lui Toffler, asupra careia vom reveni, „rezultatul este ca relatiile organizationale ale omului de astazi tind sa se schimbe intr-un ritm nemaicunoscut si ca durata lor medie este mai putin stabila, mai provizorie decat a fost ea vreodata” (Toffler, 1995 a] – Socul viitorului, p.120).

Participarea individuala si de grup la constituirea organizatiilor se realizeaza in variate moduri, intr-un mod organizat (la care o contributie esentiala a aduc psihosociologii, inclusiv cei aflati in pozitii manageriale, in cadrul serviciilor, directiilor sau departamentelor de personal sau de resurse umane) sau intr-un mod spontan (sub forma „clicilor”, „grupurilor de interese” etc., asupra carora vom reveni). In orice caz, participarea individuala si de grup trebuie relativ diferentiata de participarea organizationala, acest din urma aspect antrenand discutii legate de democratizarea intreprinderilor sau altor forme organizationale (a se vedea cazul Mondragon sau ESOP).

Structura unei organizatii este „un sistem de sarcini, de raportare si de relatii de autoritate in interiorul careia este efectuata o munca” (Griffin & Moorhead, 1986, p.547; a se vedea, pe larg, despre structura organizationala, in subcapitolul care urmeaza).

In privinta unirii mai multor organizatii de tip industrial, legislatia in tarile cu economie de piata impun reguli de tip anti-monopol, pentru ca firmele mari sa nu „inghita” firmele mici, ba chiar regulile stimuleaza dezvoltarea acestora, uneori dezavantajand firmele mari. In acest sens, sunt celebre procesele intentate de Guvernul american firmei petroliere Standard Oil, patronata de magnatul afacerilor John D. Rockefeller, obligat sa sparga in 38 de bucati compania sa monopolista, industriasul fiind nevoit sa se conformeze. La fel s-au petrecut lucrurile recent (in anul 2000) si cu firma de software a lui Bill Gates – Microsoft.

Stadiile de dezvoltare ale unei organizatii politice („Durerile succesului”)

Fig. 11

Sursa: Apud Ch. Handy, 1983 – Understanding Organizations, p. 205.

Chester Barnard considera ca exista o instabilitate inerenta oricarei organizatii, iar elementul cel mai instabil cu care este „nutrita” o organizatie politica este schema unor stimulente si convingeri. Doua sunt consecintele acestei instabilitati: „una este tendinta innascuta a tuturor organizatiilor de a se extinde”, iar cea de-a doua este caracterul foarte selectiv al practicii organizationale de recrutare. „Mentinerea stimulentelor, in particular a celor legate de prestigiu, mandrie a asocierii si satisfactie comunitara necesita crestere, largire, extensiune. Aceasta este explicatia fundamentala, si intr-un anumit sens, legitima a extinderii birocratice observate pretutindeni in organizatiile corporative, guvernamentale, muncitoresti, universitare si bisericesti” (Chester Barnard, 2004 – Functiile executivului, p. 173).

Pe de o parte, o organizatie politica trebuie sa ofere recompense, inclusiv materiale sau sub forma de „functii platite”, pe de alta, la recrutare, se impun reguli de contributie selectiva din partea celor care doresc sa devina membri ai organizatiei respective. Selectivitatea trebuie sa fie proportionala cu valoarea si eficacitatea diferitelor contributii dorite de la candidatul de a deveni membru de partid.

4. Functiile partidelor si structura ierarhica in interiorul lor

4.1. Functiile unui partid politic

Functiile partidelor ca organizatii politice se refera la activitatile, dezvoltarea si rolul lor in sistemul social, ele fiind definite, in plan sociologic, drept o „contributie a unei institutii sociale la mentinerea sistemului in cadrul caruia este in interactiune (de pilda, functia partidelor in interiorul unui sistem politic democratic)” (xxx, 1996 – Dictionarul Larousse de sociologie).

Dupa Daniel Derivry, partidele politice indeplinesc, in orice sistem politic, doua functii esentiale (Daniel Derivry, 1996, apud xxx, 1996 – Dictionarul Larousse de sociologie):

Structurare: partidele structureaza opinia publica, dar in societatile totalitare in scopuri de control, pe cand in regimurile democratice pentru structurarea voturilor;
Recrutare: partidele selectioneaza elitele politice, le propulseaza in structurile de putere, asigura circulatia elitelor si improspatarea lor
Georges Burdeau extinde numarul functiilor unui partid politic la trei (Georges Burdeau, 1968 – Traité de science politique, p. 271-275).

Incadrare (recrutare): incadrarea opiniei publice, facilitarea coeziunii intre indivizi si coordonarea actiunii politice, partidele catalizand tendintele si aspiratiile ori canalizand conflictele de clasa;
Informare (pregatire): pregatirea pentru actul electoral, educatia politica si oferirea de informatii in interior si in exterior;
Animare: adunarea energiilor risipite si redarea greutatii lor printr-un numar cat mai mare de membri reuniti. „Partidele concretizeaza astfel miscarile mentalitatii politice, le dau o exprimare tangibila” (p. 275).
Pierre Brénchon analizeaza tot 3 functii ale partidelor:

Imagine publica si asigurarea unui pluralism al ideilor;
Structurare a opiniei publice;
Alegere de elite politice si de profesionisti in conducere politica.
Brénchon conchide: „Functii programatice, acestea sunt principalele roluri jucate de partidele politice sau, mai pe scurt, partidele sunt mediatoare intre popor si puterea politica” (Pierre Brénchon, 2001 – Les partis dans le systeme politique, p. 13).

Joseph La Palombara si Jefrey Anderson identifica 4 functii ale partidelor (Joseph La Palombara & Jefrey Anderson, 1992 – Political Parties, p. 407):

Recrutare de conducatori;
Formare de guverne;
Dezvoltare de identitati politice si a unor canale de vot popular;
Mobilizare de mase si integrare a acestora intr-un sistem politic.
Autorii „Introducerii in politologie”, coordonata de Alina Mungiu-Pippidi, publicata in 2000 de Editura Polirom, ajung chiar la un numar de 9 functii specifice partidelor politice, dupa care efectueaza si clasificarile acestora (xxx, 2000 – coord. Alina Mungiu-Pippidi).

R.K. Scott si R.J. Hrebenar au ajuns chiar la cifra record de 11 functii, care insa au fost sintetizate de Wattenberg si Beck in 3 mai importante: 1. activitati electorale, 2. metode propagandistice de afirmare si 3. activitati de guvernare (apud Janda si Coleman, 1998 – Effects of Party Organization on Performance During the „Golden Age” of Parties, p. 617).

La randul lui, referindu-se la partidele politice americane de astazi, Kay Lawson crede ca „in ultimii ani, partidele politice nu mai indeplinesc functiile de legatura intre Stat si cetateni, ci au devenit mai puternice prin doua mijloace: banii si metodele de campanie” (Kay Lawson, 1992 – L’évolution des partis politiques américains, p. 827).

Un partid politic ca organizatie politica structurata, are cateva caracteristici structurale de identificare si anume (Joseph la Palombara & Myron Weiner, apud Michel Hastings, 2000 – Abordarea stiintei politice, p. 45-46):

1. O organizatie durabila: trebuie sa supravietuiasca inclusiv conducatorilor ei (acest aspect le distinge de alte forme politice, de genul clicii sau clientelei politice);

2. O organizatie ramificata: trebuie sa posede o organizare completa de la centru si la periferia teritoriului unde isi exercita actiunea politica (acest aspect le distinge de grupurile parlamentare din teritoriu);

3. Vointa de a exercita puterea: vocatia de a castiga sau a rasturna puterea, respectiv fie prin mijloace pasnice, de competitie electorala, considerate ca democratice, fie prin forta sau alte mijloace considerate ca nedemocratice (partide revolutionare) (caracteristica vointei de a lua puterea distinge partidele politice de grupurile de interese sau de lobby-urile politice, care sunt totusi considerate si ele ca organizatii politice);

4. Cautarea unei sustineri populare: instrument de mobilizare a cetatenilor, militantilor, aderentilor (simpatizantilor), alegatorilor (acest aspect le distinge de cercul politic, acesta ramanand ca laborator de idei politice).

4.2. Structura ierarhica interna a unui partid politic

Ca orice alt tip de organizatie, partidul politic are in mod imperativ nevoie de o birocratie („masinarie de partid”, cum o numesc americanii), fara de care actiunile lui ar fi lipsite de consistenta. Nu trebuie sa consideram insa o birocratie ca un aspect negativ al formei de organizare interna a unui partid, ba chiar am putea face eforturi pentru a ne asigura ca birocratia existenta deserveste cat mai fidel nevoile membrilor de partid, ale simpatizantilor sau posibililor aderenti ai organizatiilor de partid de la diferite niveluri teritoriale. Privita astfel, birocratia nu mai constituie o povara care blocheaza circuitele prin care ar trebui sa „curga” fluidul „vietii organizationale”, ci un factor de alimentare a acestuia.

„Oamenii partidului” sunt, in general, membrii de rand (cotizanti sau aderenti necotizanti), functionarii (activistii), functia de suport (informaticienii angajati „cu ora”, ziaristii aderenti si alti responsabili vizand relatia cu mass media si cu societatea civila), tehnostructura (consultantii, managerii de campanie electorala si specialistii in sondaje) si liderii (politicienii de profesie, pe niveluri de competenta), reprezinta esaloanele ierarhice ale oricarui partid traditional sau modern.

De la sociologul german Michels, care si-a scris operele sale la inceputul secolului al XX-lea pana azi, birocratia unui partid, ca „masinarie politica” nu s-a schimbat prea mult, in afara de conducatorii lui, care si acestia s-au profesionalizat in domeniul politicii. Acesta este si motivul pentru care Max Weber, un alt sociolog german care a scris despre politica in vremea lui Michels, vedea intr-un partid o birocratie identica cu aceea din intreprinderile traditionale ale erei masiniste si pe care noi am prezentat-o ca in figura 12.

Schema functional – piramidala a unei organizatii politice traditionale

Fig. 12

Membrii de partid reprezinta „operationalii” partidului, activistii (sefii alesi sau numiti pe diferite paliere ale organizatiei de partid, pana la nivelul inclusiv al diverselor comitete executive sau departamente) sunt „managerii intermediari” ai birocratiei de partid, iar la varf se situeaza „top managerii” partidului (in primul rand presedintii, presedintii executivi, secretarii generali si membrii diverselor birouri politice sau comitete executive).

Conceptul cel mai des utilizat de politologi in legatura cu activistii si managerii de partid de orice nivel este cel de „partizanat politic”, dus uneori la faza extrema de „fanatism politic” (partisanship, in l. engleza are cele doua conotatii).

„Partizanatul politic” este considerat ca un „atasament afectiv fata de un partid” (Campbell, Converse, Miller, & Stokes,.1960 – The American Voter, p. 163), dar si ca o apartenenta la un partid, prin insasi calitatea de activist voluntar sau manager politic (Green & Palmquist, 1994 -.How Stable is Party Identification ? pp. 437 – 466).

Sears si Valentino cred ca exista 4 ratiuni pentru care politologii ar trebui sa dezvolte cercetarile privind partizanatul politic la nivel de masa, cu atat mai mult cu cat el adesea se transmite prin socializare in familie (Sears & Valentino, 1997 – Politics Matters: Political Events as Catalysts for Preadult Socialization):

1. este printre putinele aspecte constante in comportamentul individual pentru care cineva intra benevol in politica;

2. puterea lui este strans legata, in mod pozitiv, de „implicarea in politica”;

3. este un puternic predictor al deciziilor legate de vot;

4. el influenteaza fluxul sau refluxul politicii in viata publica, desi pare a nu determina decisiv astfel de fenomene (este un fel de „intervenient care incearca sa schimbe comportamentul altora, dar refuza sa si-l schimbe pe al sau”, cum spun Cowden & McDermott, 2000 – Short-term Forces and Partisanship, p.199).

Partidul politic mai dispune – dupa cum s-a constatat si prin prezentarea grafica din figura de mai sus – si de doua pozitii colaterale, dintre care unii nu mai reprezinta „partizanatul politic”: functia de suport (relatia cu specialistii din interior, angajati temporar ori cu expertii partidului care asigura legaturi operationale, informationale cu mass media, din exterior) si tehnocratia (specialistii si consilierii externi sau interni pe probleme). Aceste pozitii nu intra in categoria managerilor, nici in cea a operationalilor – activistilor, ci reprezenta forme colaterale structurii ierarhice interne de partid.

Nu este mai putin adevarat nici faptul ca o parte din consultantii politici, de pe langa partidele politice din toata lumea civilizata, sunt si adepti ai acestora (cazul lui Dick Morris, in S.U.A. este unul de exceptie, el lucrand o vreme si pentru partidul democrat – a fost consilier in sondaje al presedintelui Clinton – si pentru partidul republican, dupa cum afirma James A. Thunder & David A. Dulio (1999 – A Portrait of the Consultant Industry)[6].

Tipologia structurii ierarhica a celor mai importante organizatii politice ar putea fi surprinsa in urmatoarele forme:

Tipologia structurii ierarhica a organizatiilor politice

Tabel 1

Nr. crt.

Structuri manageriale

Corespondenta cu partide si coalitii

1.

Structura simpla, antreprenoriala Partide traditionaliste mici sau cele de tipul firmelor comerciale

2.

Birocratia mecanica (masina birocratica) Partide traditionaliste si moderne mari

3.

Birocratia profesionala Partide moderne mici

4.

Forma divizionala Coalitii de partide cu doctrine asemanatoare

5.

Ad-hocratia Partide de circumscriptie, avangardiste.

Sursa: prelucrare dupa modelul lui Henry Mintzberg, 1980 – Structure in 5’s: A Synthesis of the Research on Organization Design; pentru reprezentari grafice si detalii, a se vedea lucrarea noastra: Ion Boboc, 2003 – Comportament organizational si managerial, vol. I, p. 110-112.

Reprezentam mai jos schema grafica a acestor ierarhii organizationale la nivelul unui partid, dupa modelul propus si analizat de profesorul Henry Mintzberg, cel mai des citat model de ierarhie organizationala functionala in tratatele de management si pe care noi l-am aplicat la organizatiile culturale (pentru detalii a se vedea lucrarile elaborate de noi: pentru organizatiile culturale – Ion Boboc, 1998 – Managementul cultural in economia de piata. Ghid practic, p. 9), la cele educationale (Boboc, 2002 – Psihosociologia organizatiilor scolare si managementul educational, p. 115), la cele industriale (Boboc, 2003 – Comportament organizational si managerial. Fundamente psihosociologice si politologice, vol. 2, p. 21) si la cele non-guvernamentale (Boboc, 2004b – Managementul organizatiilor non-guvernamentale, p. 23 si 34-35).

Organigrama managementului unui partid politic la nivel national

Fig. 13

Sursa: Adaptare dupa H. Mintzberg (2001) – The Power Game and the Players, in Jay M. Shafritz & J. Steven Ott – Classics of Organization Theory, p. 353.

Analiza tipologiei inregistrate in tabelul de mai sus, arata un aspect important, anume ca partidele pot fi catalogate la un tip sau altul de structura ierarhica, mai mult sau mai putin centralizata, dar aceasta catalogare poate fi temporara.

1. Structura simpla, antreprenoriala: este organizatia politica in care top managerii politici au un control personal asupra tuturor deciziilor majore, dar ii lasa si pe altii sa decida. O astfel de structura, din punct de vedere managerial, este puternic centralizata dar non-birocratica. Este, de exemplu, cazul UDMR in Romania, considerata de specialisti ca fiind de tipul firmelor comerciale, dar si cazul PNL, in „perioada Stolojan”, in opozitie (a se vedea analiza lui Alexandru Radu, 2003 – Partidele politice romanesti dupa 1999, p. 123);

2. Birocratia mecanica (masina birocratica): este specifica unei ierarhii foarte dezvoltate in care domina reglementarile. Este tipul organizatiei birocratice si centralizate (desi mai putin decat in structura simpla). Delimiteaza strict conducerea de subordonati. Tehnostructura si functiunea de suport – care cuprind majoritatea analistilor si care sunt operatori de standardizare -, apar ca parti esentiale in structura organizatiei. Ca manageri intermediari ei dezvolta un fel de putere informala, ceea ce confera organizatiei o descentralizare pe orizontala (la nivelul liniei ierarhice). Este tipul specific partidelor politice traditionaliste mari, cum ar fi PSD in perioada presedintiei lui Adrian Nastase, ca partid de guvernamant (dar si PDSR in perioada presedintiei lui Ion Iliescu, ca partid de opozitie; de asemenea, tinde sa devina astfel si PNL si PD, dupa trecerea lor la guvernare);

3. Birocratia profesionala: in care o buna parte a puterii decizionale este distribuita profesionistilor, dar si altor persoane (cum sunt analistii). Aici se constata o dominatie a programelor standardizate. Structura este destul de descentralizata, dar birocratica, prin gradul inalt de standardizare in metodele de operare. Relatia A/P (dintre Administratorii organizatiei Producatorii sau Operationalii ei) este ridicata si in acest caz, dar intr-o proportie mai mica decat in cazul birocratiei mecanice. Calificarile standardizate predetermina comportamentul mai multor specialisti de inalta calificare, numiti profesionisti (tehnostructura – specialisti in culegere, procesare si utilizarea de date si staff-ul de suport – secretare, contabili, experti financiari, juristi etc. si care totusi reprezinta un grup operativ cu o autonomie de actiune considerabila). De data aceasta, ei pot lucra independent de conducerea de la varf si chiar fata de colegii lor. In domeniul politic, este specifica partidelor moderne mici, asa cum ar fi cazul Partidului Forta Democrata sau PD in perioada cand era in opozitie;

4. Forma divizionala: in cadrul acestei forme partidul ca tot unitar se divide totusi in forme semi-autonome, ghidate de la „cartierul general central”, prin sisteme de control al performantei. Aceste sisteme conduc diviziunile spre o structura birocratica mecanica – sau, altfel spus, spre o birocratie dublata de centralizare. Nivelul A/P este ridicat la nivelul diviziunilor, ca si la nivelul intregii structuri a organizatiei. Structura are un sediu central, care supervizeaza un set de diviziuni interdependente. Fiecarei diviziuni i se confera autonomie, dar descentralizarea ramane limitata pe verticala. Linia ierarhica are o mare importanta. Este foarte des intalnita printre marile corporatii transnationale (americane, asiatice si din Europa Occidentala), conduse de o „oligarhie profesionala” (puterea de decizie tinde sa coboare de la proprietari [patroni], catre „Top-Management” si chiar catre „Linia ierarhica”, descentralizata la nivelul diviziilor organizatiei (uzine, departamente etc.). Este specifica marilor partide occidentale, dar si coalitiilor de partide cu doctrine asemanatoare din Romania sau din alte tari (de exemplu Aliantei D.A.- PNL-PD, care a preluat guvernarea in primavara anului 2005, sau uniunilor in scop electoral, in acest din urma caz doar pe perioade limitate);

5. Ad-hocratia: poate fi de tip operational sau de tip administrativ. Se caracterizeaza prin combinarea echipelor din prima linie (Top-Managementul), cu specialistii din sfera productiei si cu operationali, pentru a favoriza inovatia. In acest cazuri, birocratia va avea un nivel foarte slab, pe cand gradul de descentralizare va fi maxim, iar relatia A/P va fi cea mai inalta. Un partid de circumscriptie este definit de specialisti ca „organizatia ad-hoc cu scopuri electorale, ai carei membri sunt ocazional mobilizati pentru actiuni decise de catre lideri”, iar partidul avangardist este „rezultanta dintre liniile de actiune, impusa de conducatori dar sustinuta prin mobilizarea permanenta a militantilor devotati cauzei bine instruiti si disciplinati” (Cristian Parvulescu, 2003 – Partide si sisteme de partide, p. 91);

5. Participarea individuala si de grup la constituirea partidelor politice si a grupurilor de interese ca organizatii

Conceptul de grup este preluat din psihologia sociala si este definit de catre politologi ca o „colectivitate de indivizi care se disting printr-un atribut comun sau prin legaturi comune in plan politic” (Plano, Riggs & Robin, 1993, – Dictionar de analiza politica, p. 77).

La un prim nivel de analiza prin diferentiere, distingem intre un grup oficial sau organizat pe criterii politice, numit si grup formal si un grup neoficial, numit si grup informal (cum ar fi legislatorii de conceptii similare care se reunesc in afara Parlamentului si discuta chestiuni politice). Primele au o structura organizatorica si unul sau mai multi lideri (partidele politice si grupurile de interese), celelalte nu.

Un alt tip de grupuri analizate de politologi vizeaza fenomenul numit factionalism, adica tendinta fireasca a partidelor de a se constitui in grupuri ideologice sau de interes in interiorul partidelor.

Beller si Belloni au analizat inca din 1978 fenomenul factionalismului impartind grupurile organizate in interiorul partidelor in trei tipuri (Beller si Belloni, 1978 – Party and Faction: Modes of Political Competition):

– factiuni ale unor clici, organizate dupa tendintele lor ideologice;

– factiuni ale unor grupuri de interese, vizand diversele forme ale acestor interese (in principal de ordin economic, dar nu numai);

– factiuni organizationale, institutionalizate (de exemplu, asociatii care sprijina direct sau indirect un partid, grupuri de sindicate sau patronate, ori de lobby etc.).

Mai recent, Kim Eric Bettcher (specialist in stiinte politice si cercetator la Harvard Business School) a studiat grupurile interne din doua partide aflate in doua democratii consolidate: din Japonia (Partidul Democratic Liberal) si din Italia (Partidul Crestin Democrat). Cercetatorul utilizeaza o grila de cercetare asupra a patru tipuri de grupuri interne din partide, tipologie prezentata si de noi in fig. urmatoare:

– Clientelism: vizeaza relatiile pe care pe stabilesc partidele cu diverse persoane fizice sau juridice (firme) si care astfel ajung sa intervina in viata partidelor respective intr-un mod direct sau indirect; clientii furnizeaza voturi sau fonduri, iar in schimb primesc slujbe sau contracte financiare (pentru a li se returna cel putin fondurile investite);

– Tendinta (atitudine ideologica): se refera la impartasirea unui anumit punct de vedere (ideologic mai ales), legat de o anumita problema; de cele mai multe ori tendintele divergente se observa la grupurile informale, cum ar fi grupurile colegiale sau de prietenie politica (de exemplu, in jurul unor lideri importanti si care impreuna promoveaza un anumit punct de vedere asupra unor probleme sau evenimente: asa a fost cazul, in Romania, a „grupului Tariceanu” in privinta sustinerii magnatului petrolului, Dinu Patriciu, la care s-au alaturat toti prietenii premierului in perioada 2005-2007, nu intamplator o parte dintre ei facand parte din Biroul Permanent Central al PNL din acea vreme);

– Factiunile de interese: vizeaza patronajul membrilor sai, intr-un sens totusi diferit de clientelism; este vorba aici de un fel de grupuri structurate, adesea care sunt „la vedere” in partide: cum ar fi „organizatia de tineret” sau de studenti a unui partid, cea a femeilor, „asociatia patronilor” dintr-un partid, seniorii partidului etc., toate acestea fiind deci institutionalizate;

– Factiunile de principii: sunt similare cu un grad mare de dezvoltare organizationala; ele se refera la politici, programe, proiecte care conduc la o mai mare eficienta in atingerea scopului organizational, dar care pot provoca dispute interne, legate de modurile de actiune in acest sens

Tipologia grupurilor intra-partinice

Fig. 14

Sursa: Bettcher, 2005 – Factions of Interest in Japan and Italy: The Organizational and Motivational Dimensions of Factionalism, p. 342.

Cel mai adesea, politologii sunt interesati de studiul unor grupuri particulare in politica, numite grupuri de interese sau grupuri de presiune.

Grupurile de interese, ca si partidele politice si impreuna cu acestea, pe care le sustin sau cu care se confrunta, sunt considerate deci ca organizatii politice.

Duverger definea grupurile de interese (denumite de el grupuri de presiune) ca fiind acele grupuri care „nu vizeaza sa ia ele puterea sau sa participe la exercitarea ei, ci tind sa influenteze pe cei care detin puterea, facand presiune asupra acestora” (M. Duverger, 1964 – Op. cit., p. 185).

Dye, Gibson & Robison ofera o schema a formelor moderne de interventie a unui grup de interes din Statele Unite ale Americii (fig. 25).

Din lectura Fig 25 se degaja cateva aspecte relevante pentru practica lobby-ului[7] in favoarea unor grupuri de interese:

Ø abordari de diverse feluri pe langa factorii decizionali (dintre care Dye, Gibson & Robison citeaza urmatoarele strategii: 1. relatiile publice, 2. accesul direct si indirect, 3. utilizarea oricaror feluri de informatii; 4. mobilizarea maselor din mediul rural, 5. proteste si demonstratii; 6. constituirea si activarea unor coalitii, 7. campanii de sustinere a unei cauze sau mai multor cauze);

Ø utilizarea de fonduri consistente pe langa factorii decizionali pentru a se obtine interventii in favoarea cauzei politice (mai ales in privinta votarii in Parlament a unor legi favorabile);

Ø apelul la firme externe de consultanta (de aceasta dat constituite mai ales din avocati, dar nu numai) si la personalitati din scena politica a tarii (fosti parlamentari), care sa aiba acces la forurile decizionale (Parlament, Guvern, ministere si departamente guvernamentale).

Activitatea unui grup de interese vizand Parlamentul

Fig. 15

Sursa: Dye, Gibson & Robison, 1997 – Politics in America, p. 309.

Dupa cum spune David Mathews, „suma intereselor grupurilor de interese nu este egala cu interesul publicului” (Mathews, 1996 – Politica pentru fiecare, p. 112).

Tipologia grupurilor de interese dupa functiile lor (David K. Ryden, 1999 – Representation in Crisis. The Constitution, Interest Groups, and Political Parties, New York Press, Albany: State University of New York Press, p. 211), este urmatoarea:

1. Grupuri simbolice / expresive;

2. Grupuri economice, cu beneficii tangibile;

3. Grupuri cu scopuri ideologice;

4. Grupuri cu scopuri informationale;

5. Grupuri cu agende legislative.

Termenul de „lobbying” se foloseste pentru a arata contactele „grupurilor de interese” sau „intereselor organizate” cu birocratia parlamentara, guvernamentala si a partidelor politice (Frank R. Baumgartner & Beth L. Leech, 1998 – Basic Interests. The Importance of Groups in Politics and in Political Science, p. 34).

Sistemul interventionist este unul care vizeaza schimbarea comportamentala la nivel institutional (mai ales legislativ).

Dupa Steve John „impactul lobistilor asupra celor care iau decizii politice variaza in functie de context, eficienta profesionala fiind dependenta de factori interni (abilitati personale, contacte si resurse) si de factori externi, dintre care cei mai multi se refera la factorii economici, politici si legislativi (economia mondiala, deciziile judecatoresti de la nivelul fiecarei tari etc)” (S. John, 2002 – The Persuaders. When Lobbyists Matter, p. ix).

Exista cel putin doua conceptii, contradictorii si ireconciliabile, in legatura cu input-ul si output-ul actiunii de lobby, adevarul situandu-se intre aceste doua conceptii:

1. Lobby-ul ar fi o activitate slab profesionalizata in majoritatea tarilor, cu un impact slab asupra politicilor publice, fiind considerata ca un canal de informare, care totusi are rolul de a dezvolta cunoasterea situatiilor problemelor publice de catre cei care decid din punct de vedere politic, iar lobistii sunt neinfluentiali, slab organizati (Milbrath, 1963, Dexter, 1969, Scott & Hunt, 1965, Zeigler, 1964);

2. Lobby-ul ar fi o activitate puternic profesionalizata in tarile dezvoltate economic si democratic, cum ar fi mai ales SUA si Marea Britanie, unde sunt si cele mai mari cheltuieli pentru aceste activitati, cu un impact mare asupra politicilor publice, activitatea de lobby fiind considerata ca influentabila intr-o mare masura asupra politicienilor (Browne, 1995, Hansen, 1991, Heinz et al., 1993, Knoke, 1990, McFarland, 1993, Schlozman & Tierney, 1986, Walker, 1991; a se vedea Anexa 2).

Am putea spune, ca lobistii fac diferenta de la caz la caz, nu doar in privinta colectarii si cheltuirii eficiente a fondurilor, ci si in privinta obtinerii de avantaje pentru clientii lor, in functie de circumstantele politice existente la un moment dat si de forta specialistilor care practica aceasta profesie.

Nu exista un consens in legatura cu termenul si practica de „eficienta a lobby-ului”. Totusi, se considera ca aceasta nu ar trebui identificata doar la nivelul „intrarilor” lui in sistemul politic (influenta asupra voturilor in Parlament, de exemplu), ci si la „iesiri”, la calitatea noilor legi si la modul in care ele deservesc nu doar o minoritate, ci o majoritate cat mai mare de interese.

Eficienta si calitatea lobby-ului depind de nivelul de referinta al lobby-ului practicat, de ceea ce doresc grupurile de interese si de numarul acestora, care sa conduca deci la o majoritate cat mai mare de interese (sa nu fie o „eficienta restransa”).

In privinta nivelului de referinta macro-, al lobby-ului practicat, dupa Steve John, eficienta acestuia este in legatura cu urmatoarele elemente (Steve John, 2002 – Op. cit., p. 50):

1. profilul problemelor de politica publica, nivelul tehnic si politic (se considera ca problemele de un nivel mai mic decat cel strategic, un nivel tehnic ridicat si unul putin politizat, ar reprezenta factori decisivi in asigurarea eficientei);

2. contexte, facilitati si constrangeri legislative;

3. experienta lobistilor si a „jucatorilor” guvernamentali (in Marea Britanie, de exemplu, exista un „cod de relatie” al functionarilor publici cu lobistii.

Relatii publice, consultanta politica, lobby, coruptie

Fig. 16

Sursa: Andrei Stoiciu, 2000 – Comunicarea politica, p. 128.

Din figura de mai sus se constata ca daca o firma de consultanta sau de relatii publice ori de lobby face publica activitatea proprie, prin brosuri, usi deschise pentru presa si public, inseamna ca realizeaza o campanie de relatii publice.

Daca insa cheama cativa deputati la o dezbatere cu mass media pe o tema legislativa, prin care impulsioneaza votarea unei legi favorabile la mai multe grupuri de interese, inseamna ca respectiva firma face lobby.

Coruptia apare numai atunci cand firma ofera o finantare unui membru al Parlamentului sau al Guvernului pentru a initia o lege favorabila grupului de interese care a angajat-o.

Lobistii sunt considerati ca „antreprenori ai intereselor de grup, care opereaza printr-un lant care leaga membrii si potentialii membri ai acestor grupuri de oficialii guvernamentali, succesul depinzand de abilitatea lor de a actiona pentru a intari acest lant” (Scott Ainsworth, 1993 – The Role of Lobbysts: Entreprenors with two Audiences, p. 834).

La randul lor, grupurile de interese, care platesc atat pe lobisti cat mai ales pe factorii decizionali, sunt considerate ca influentand politica in doua feluri: „prin contributia lor la campaniile electorale si prin distribuirea de informatii prin specialistii lor (transmiterea de informatii strategice, prin accesul la aparatul administrativ” (David Austin-Smith, 1993 – Information and Influence: Lobbying for Agendas and Votes, p. 780).

David Austin-Smith are o conceptie realista asupra rolului lobistilor, in calitatea lor de intermediari care contrabalanseaza diversele interese existente in societate: „Grupurile de lobby fac eforturi de a persuada un legiuitor sa-si schimbe conceptia pe care o are in prezent, cu alta conceptie (insuflata de lobbyist) in legatura cu un grup de interese” (David Austin-Smith, 1994 – Counteractive Lobbing, p. 28).

In lipsa unei interventii din partea mai multor lobisti, legiuitorul ar initia sau ar vota cu un grup preferat, fara a avea informatii despre interesele altui grup (pe care nu-l cunoaste sau nu il prefera), acesta din urma fiind privat de aparare.

David Austin-Smith dezvolta ideea unei activitati reactive (contraponderare) a lobistilor, ei incercand sa schimbe pozitia sau opozitia unui legiuitor legat de un posibil sau actual grup de interese (din care poate face si parte). Ei furnizeaza informatii si fac presiuni pentru a influenta o noua conceptie legata de interese divergente.

In conditiile in care stim ca nu exista doar un grup sau cateva grupuri de interese, ci o multitudine si ca majoritatea parlamentarilor vin „cu mandat de reprezentare” in parlament, cel putin din partea unui partid, lobistii au insarcinarea de a modifica, cu mijloace adecvate, opinia legiuitorilor. In acest fel, el echilibreaza esichierul intereselor de grup, prin contraponderare.

Lobistii sunt un fel de purtatori de cuvant ai grupurilor de interese, ei fiind cunoscatori ai tehnicilor de persuasiune, cu care pot influenta diversi actori publici:

1. Parlamentul si pe cei mai influenti membri ai acestuia, in mod individual (pentru suport legislativ);

2. Guvernul si departamentele acestuia (pentru administrarea consultantei de lobby);

3. Partidele politice (afiliere la politicile lor promovat prin campaniile electorale: grupurile de interese subventioneaza unele partide, care sunt predispuse la legi favorabile acestor grupuri) (Fig. 17).

Grupurile de interese in sistemul politic

Fig. 17

Sursa: Brian Smith (1976) – Policy-Making in British Government.An Analysis of Power and Rationality, p. 72.

[1] De notat ca majoritatea specialistilor introduc partidele politice si grupurile de interese in sfera ONG-urilor, de exemplu Andy Adirondack, 1999 – Managementul, pur si simplu ? Management eficient pentru organizatii neguvernamentale, p. 1, opinie la care ne asociem, conform clasificarilor internationale si din Romania, inclusiv in plan legislativ (Ion Boboc, 2004 – Op. cit. p. 40 si 61).

[2] A nu se confunda functiile managementului unui partid cu functiile unui partid ca organizatie politica.

[3] TULO – Trade Union Labour Organisation (structura sindicala politica, care leaga sindicatele de Partidul Laburist; vezi explicatii suplimentare si structura in capitolul urmator).

[4] TUC – Trade Union Congress, structura sindicala confederativa din Marea Britanie cea mai puternica (vezi Anexa 2 a Capitolului 1).

[5] Dunham defineste normele de grup ca „standarde privind asteptarile comportamentale specificate de grup” (Randall Dunham, 1984 – Organizational Behavior, p. 311):

[6] James A. Thurber prezinta mai multe feluri de consultanti in SUA: consultanti generalisti, principali si seniori, (general campaign consultants), specialisti in sondaje, inclusiv firme specializate in tehnici de focus grup (pollsters), consultanti specializati in relatia cu media in general si cu presa in special (media consultants), specialisti in probleme de posta electronica (direct mail specialists) si colectori de fonduri (fundraisers), firme specializate in contactare telefonica (telephone voter contact firms) si pe alte domenii specifice.

[7] Folosim termenul de lobby in forma lui engleza, dar utilizam forma plurala de lobisti.

( autor : prof. Ioan Boboc)

 

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close